Mototoală
Acum câteva zile am poftit-o la mine în birou pe Iulia Vasilievna, guvernanta copiilor mei. Trebuia să mă socotesc cu ea.
— Ia loc, Iulia Vasilievna! i-am spus eu. Hai să facem socoteala. Ai desigur nevoie de bani şi, formalistă cum te ştiu, eşti în stare să nu ceri niciodată singură… Ia să vedem… Ne-am înţeles cu treizeci de ruble pe lună…
— Cu patruzeci…
— Ba nu, cu treizeci… Aşa e însemnat la mine… De altfel niciodată nu le-am dat guvernantelor mai mult de treizeci de ruble… Eşti aici de două luni…
— Două luni şi cinci zile…
— Ba de două luni în cap… Aşa e însemnat la mine. Prin urmare, ai de primit şaizeci de ruble… Scăzut nouă duminici… fiindcă duminicile nu i-ai dat lecţii lui Kolea, ci v-aţi plimbat numai… Şi trei sărbători…
Iulia Vasilievna se aprinse la faţă şi începu să-şi frământe volanul rochiei, dar… nu suflă o vorbă!…
— Trei sărbători… Prin urmare, scădem încă douăsprezece ruble… Patru zile Kolea a fost bolnav şi iar nu i-ai dat lecţii… te-ai ocupat numai de Varia… Trei zile te-a durut măseaua şi nevastă-mea ţi-a dat voie să nu vezi de copii după prânz. Douăsprezece şi cu şapte fac nouăsprezece. Vasăzică, dacă facem scăderea, rămâne… aşaa… patruzeci şi una de ruble… Este?
Ochiul stâng al Iuliei Vasilievna se înroşi şi se umezi. Bărbia începu să-i tremure. O apucă o tuse nervoasă, îşi suflă nasul, dar… nu spuse o vorbă!
— În ajun de Anul Nou ai spart o ceaşcă de ceai cu farfurioară cu tot. Scădem două ruble… Ceaşca făcea mai mult, era o amintire de familie, dar… dă-o-ncolo! Treacă de la mine! Apoi, din pricina neatenţiei dumitale, Kolea s-a urcat în copac şi şi-a rupt hăinuţa… Scădem zece… Tot din neatenţia dumitale, fata din casă a furat Variei mişte pantofiori. Trebuie să ai grijă de toate. Doar de asta primeşti leafă. Prin urmare, mai scădem cinci… În ziua de 10 ianuarie ai luat de la mine zece ruble…
— N-am luat! şopti Iulia Vasilievna.
— Dar e scris aici!
— Dacă spuneţi dumneavoastră…
— Din patruzeci şi unu scădem douăzeci şi şapte… rămân paisprezece…
Ochii Iuliei Vasilievna se umplură de lacrimi… Pe năsucul ei lung, fin, se ivi un strop de sudoare. Biata fată!
— N-am luat decât o dată, îmi explică ea cu glas tremurător… trei ruble de la soţia dumneavoastră… Altceva n-am mai luat…
— Da? Ei poftim, şi eu care uitasem să le trec aici! Vasăzică din paisprezece mai scădem trei – rămân unsprezece… Iată banii dumitale, draga mea! Trei… trei… trei… una şi încă una… Poftim!
Şi i-am întins unsprezece ruble… Fata le-a luat şi le-a băgat cu degete tremurătoare în buzunar.
— Merci, a şoptit ea.
Am sărit în picioare şi am început să mă plimb prin odaie. Eram enervat.
— Pentru ce îmi spui merci? am întrebat-o.
— Pentru bani…
— Dar pentru Dumnezeu, ştii bine că te-am înşelat, că te-am jefuit şi îmi mai şi mulţumeşti?
— În alte case mi s-a întâmplat să nu iau nimic.
— Să nu iei nimic? Nu-i de mirare! Am făcut o glumă şi ţi-am dat o lecţie cruntă… Am să-ţi plătesc toate cele optzeci de ruble ale dumitale! Iată-le, ţi le-am pregătit într-un plic! Dar cum e cu putinţă să fii aşa de moale? De ce nu te împotriveşti? De ce taci? Nu ştii că în viaţă trebuie să-ţi arăţi colţii? Se poate să fii aşa de mototoală?
A zâmbit silit, iar pe chipul ei am citit: „Se poate!”
I-am cerut iertare pentru această lecţie aspră şi i-am dat, spre marea ei mirare, toate cele optzeci de ruble. A îngăimat sfioasă câteva merci-uri şi a ieşit. Privind în urma ei m-am gândit: „Ce uşor e să fii puternic în lumea asta!”
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 8, 19 februarie. Semnată: A. Cehonte. A intrat fără modificări în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii.
