Nuntă cu general

POVESTIRE

Contraamiralul în retragere Revunov Karaulov ^ccliii , un bătrânel mărunt şi ruginit, se întorcea într-o zi de la piaţă, ţinând de urechi o ştiucă vie. În urma lui venea bucătăreasa Uliana, care ducea la subţioară o legătură de morcovi şi un pachet de foi de tutun, pe care respectabilul amiral le folosea „împotriva moliilor, a ploşniţelor (adică a păduchilor de lemn), a libărcilor şi a celorlalte infuzorii ce trăiesc pe trupul omului şi în locuinţa acestuia”.

— Unchiule! Filipp Ermilîci! auzi el tocmai când cotea spre străduţa lui. Chiar de la dumneata viu. Am bătut un ceas la uşă! Ce bine că ne-am întâlnit!

Contraamiralul ridică ochii şi văzu în faţa lui pe nepotul său, tânărul Andriuşa Niunin ^ccliv , funcţionar la societatea de asigurare „Moftul”.

— Am o mare rugăminte, urmă nepotul, strângând mâna bătrânelului şi prinzând şi el un puternic miros de peşte… Hai să ne aşezăm pe o bancă, unchiule… Aşa-a… Uite despre ce e vorba… Astăzi se cunună un bun prieten de-al meu, un oarecare Liubimski… un băiat minunat, între noi fie zis… Dar mai lasă jos ştiuca, unchiule! Ai să-ţi murdăreşti mantaua!

— Nu-i nimica… E o spurcăciune de peşte, nu face doi bani, dar are nişte icre… o grozăvie! Îi spinteci burta, scoţi icrele, le amesteci, ştii, cu pesmet, cu ceapă, cu piper, şi – să-ţi lingi buzele nu altceva!

— Cum îţi spuneam, e o bomboană de băiat. Lucrează la muntele de pietate, evaluează obiectele… Dar să nu crezi cumva că-i un coate-goale sau un terchea-berchea… În ziua de azi chiar cucoanele din lumea bună fac serviciu la muntele de pietate… Te asigur că familia lui… tatăl, mama şi toţi ceilalţi… sunt oameni minunaţi, cumsecade, cu frica lui Dumnezeu… Într-un cuvânt, e o adevărată familie de ruşi, patriarhală, de care ai să rămâi încântat… Liubimski se însoară din dragoste, cu o orfană… Oameni tare de treabă!… N-ai putea, dragă unchiule, să le faci cinstea să pofteşti şi dumneata diseară la ei la masa de nuntă?

— Bine, dar… nici… nu-i cunosc! Cum să mă duc aşa?

— N-are a face! Doar nu te duci la nişte baroni sau la nişte conţi! Sunt oameni simpli, nu ţin la etichetă… Adevărat suflet rusesc: totdeauna bucuroşi de oaspeţi, fie cunoscuţi, fie necunoscuţi. Şi apoi vezi… ce mai una alta… îţi spun deschis: e o familie patriarhală, cu fel de fel de prejudecăţi, de ciudăţenii… O să ţi se pară caraghios… Dar… grozav ar vrea ca la nuntă să aibă şi un general! Să aibă la masa lor un general face pentru ei mai mult decât o mie de ruble. Recunosc că e o vanitate ieftină, o prejudecată, dar… dar de ce să nu le faci această plăcere nevinovată? Cu atât mai mult că nici dumneata n-ai să te plictiseşti la ei… Au făcut anume rost de o sticlă cu vin de Ţimliansk şi de o cutiuţă cu homari… Şi apoi, fie vorba între noi, mai ai şi dumneata prilejul să străluceşti. Acum gradul ţi se iroseşte de pomană, e ca şi cum n-ar fi, şi nimeni nu simte că ai un asemenea rang, pe când acolo ai să-l poţi pune în valoare! Zău, aşa!

— Dar o fi oare de demnitatea mea să mă duc, Andriuşa? întrebă contraamiralul, privind îngândurat la o birjă. Să mă mai gândesc…

— Ce să te mai gândeşti atâta? Vino, şi gata! Cât despre teama dumitale că nu s-ar cădea să mergi, drept să-ţi spun, mă şi jigneşti… Crezi oare că aş fi în stare să-mi duc unchiul undeva unde nu s-ar cuveni să se ducă?

— Poate… Cum crezi…

— Prin urmare, am să trec diseară să te iau… Cam pe la unsprezece; cât mai târziu, ca să nimerim tocmai la cină… să fie aristocratic…

La ora unsprezece, Niunin veni să-l ia pe unchiu-său. Revunov-Karaulov îşi îmbrăcă uniforma şi pantalonii cu lampas de aur, îşi puse decoraţiile şi plecară. Cina de nuntă începuse când lacheul, tocmit de la un birt, îi scotea amiralului mantaua lui cu glugă, iar doamna Liubimskaia, mama mirelui, venită să-l întâmpine în vestibul, îl cerceta atent printre gene.

— E chiar general? şopti ea salutând şi privind întrebător la Andriuşa care-şi scotea paltonul…

— Îmi pare foarte bine Excelenţă… „Dar ce puţin arătos e… ce trecut… Hm… Nici tu semeţie în înfăţişare, nici tu epoleţi… Hm… Dar nu-i nimic, acum nu mai putem face cale întoarsă; să ne mulţumim cu el şi gata!” Poftim, Excelenţă! „Slavă Domnului că cel puţin are decoraţii multe…”

Contraamiralul îşi înălţă bărbia proaspăt rasă, tuşi impunător şi intră în salonul cel mare… Aici i se înfăţişă un tablou în stare să moaie şi să prefacă în cenuşă chiar şi un pietroi. În mijlocul salonului era o masă mare, încărcată cu gustări şi sticle… La loc de cinste şedea mirele, Liubimski ^cclv , în frac şi mănuşi albe. Pe chipul lui asudat plutea un zâmbet. Era vădit că nu-l încântau atât bunătăţile ce se aflau în faţa lui, cât gândul desfătărilor nupţiale care-l aşteptau. Lângă el şedea mireasa, cu ochii plânşi şi cu o expresie de mare nevinovăţie. Contraamiralul înţelese îndată că-i fată cuminte. Toate celelalte locuri erau ocupate de musafiri de ambele sexe.

— Contraamiralul Revunov-Karaulov! strigă Andriuşa.

Musafirii priviră pe sub sprâncene la noii veniţi, îşi şterseră respectuos buzele şi se ridicară de pe scaune.

— Daţi-mi voie să fac prezentările, Excelenţă! Tânărul căsătorit Epaminond Sawici Liubimski cu soţia… Ivan Ivanovici Iat, funcţionar la telegraf… Harlampi Spiridonîci Dîmba, cofetar, de naţionalitate greacă… Feodor Iakovlevici Napoleonov şi… ceilalţi… Luaţi loc, Excelenţă!

Contraamiralul se înclină uşor, se aşeză şi trase numaidecât spre el farfuria cu scrumbii.

— Cum l-ai prezentat? întrebă gazda în şoaptă pe Andriuşa, aruncând priviri bănuitoare şi îngrijorate spre musafirul cu vază… Te-am rugat să-mi aduci un general, şi nu pe acest… cum îi zice… cotra… cotra…

— Contraamiral… Văd că nu te pricepi, Nastasia Timofeevna. După cum în ierarhia civilă un consilier de stat titular corespunde după tabelul rangurilor cu un general-maior, tot astfel contraamiralul corespunde cu un consilier de stat titular… Numai resorturile diferă, în fond însă e tot un drac… Ce mi-i unul, ce mi-i altul.

— Da, da… întări Napoleonov. Aşa-i…

Gazdei îi mai veni inima la loc; puse în faţa contraamiralului sticla de Ţimliansk.

— Serviţi-vă, Excelenţă! Dar scuzaţi-ne, vă rog… La dumneavoastră sunteţi obişnuit cu fineţuri, pe când la noi e mai semplu!

— Da-a… începu contraamiralul după o tăcere prelungă. Pe timpuri lumea trăia modest şi era mulţumită… Chiar şi eu, cu rangul meu, duc un trai modest…

— Sunteţi de mult la pensie, Excelenţă?

— Din 1865… Pe timpuri totul era modest… Dar…

Spunând „dar”, amiralul se opri o clipă ca să tragă aer în piept şi zări un tânăr aspirant de marină, aşezat chiar în faţa lui.

— Vasăzică dumneata eşti în… marina militară? îl întrebă el.

— Da, să trăiţi, Excelenţă!…

— Aha… Aşa… Îmi închipui că acum totul s-a schimbat, e altfel decât pe vremea mea… Toţi sunteţi răsfăţaţi, crescuţi în puf… Dar oricum, a fi marinar a fost întotdeauna greu… Nu poţi compara marina cu o prăpădită de infanterie, sau chiar cu cavaleria… Infanteria n-are nimic intelectual. Orice ţăran se descurcă în ea… Pe când la noi, tinere, nu-i acelaşi lucru! La noi e bătaie de cap, nu glumă! Orice cuvânt, chiar cel mai neînsemnat, are, ca să zic aşa, tâlcul său… hm… tainic… Bunăoară: „Sus gabierii! Desfăşuraţi trinca şi vela mare!” Ce înseamnă asta? Înseamnă că în clipa aceea oamenii orânduiţi la manevra zburătorului trebuie să se găsească neapărat la posturi. Altfel, ar trebui dată comanda: „Sus gabierii zburătorului!” Tâlcul acestei comenzi e altul… He-he… E subtil de parcă ar fi matematică! Iar dacă navighezi cu vânt puternic, dai comanda – stai să-mi aduc aminte: „Desfăşuraţi zburătorii şi rândunicile!” Atunci oamenii de zburători şi rândunici aleargă cât îi ţin picioarele de la gabii pe vergile zburătorilor şi rândunicilor, apoi – stai să-mi aduc aminte – se împrăştie pe ţapapi şi desfac velele. În acelaşi timp – înţelegi? – cei de pe punţi trec la şcotele, fungile şi braţele zburătorilor şi rândunicilor…

— În sănătatea onorabililor musafiri! rosti cu glas tare mirele.

— Da-a, se întrerupse contraamiralul, ridicându-se în picioare şi ciocnind paharul. Multe comenzi mai sunt… S-o luăm, bunăoară, pe asta… stai să-mi aduc aminte… „Trageţi fungile zburătorilor şi rândunicilor, întindeţi şcotele!!!” Bine-e… Dar ce înseamnă această comandă şi care îi e rostul? Foarte simplu! Vezi dumneata, şcotele zburătorilor şi rândunicilor se întind în timp ce încă se trag fungile… Totul se face deodată! În felul acesta, când s-a terminat trasul fungilor, sunt şi şcotele întinse. În acelaşi timp se filează după nevoie braţele acestor vele, iar când fungile sunt trase şi întinse cât trebuie, se întind iarăşi braţele rândunicilor şi zburătorilor, braţându-se vergile în raport cu direcţia vântului…

— Unchiule! îi şopti Andriuşa. Gazda te roagă să mai vorbeşti şi de altceva. Musafirii nu pricep nimic din ceea ce spui şi… se plictisesc.

— Stai un pic… sunt bucuros că l-am întâlnit pe tânărul acesta… Tinere! Am dorit întotdeauna şi doresc… Doresc din suflet! Să dea Dumnezeu… Mă bucur… Da… Dar dacă nava merge cu vânt strâns, cu murele în tribord, cu toate velele, afară de vela mare, ce comandă trebuie dată? E foarte simplu… Stai să-mi aduc aminte… „Tot echipajul pe punte, gata pentru a face volta sub vânt!” Nu-i aşa? He-he…

— Ajunge, unchiule! îi şopti iarăşi Andriuşa.

Dar unchiul nu se lăsa. Striga o comandă după alta şi lămurea fiecare strigăt al său răguşit cu un lung comentariu. Cina era pe sfârşite, dar din pricina lui nu se rostise încă niciun toast ca lumea, nicio cuvântare. Ivan Ivanovici Iat, căruia de mult îi stătea pe limbă un discurs înflorit, începu să se frământe neliniştit pe scaun, să se încrunte şi să vorbească în şoaptă cu vecinii. Într-un rând, când amiralul se înecă la desert cu vin de Ţimliansk şi fu apucat de un acces de tuse, Ivan Ivanovici profită de pauză, sări în picioare şi începu:

— Ziua de azi, ca să zic aşa… Hm… când ne-am adunat pentru a-l sărbători pe iubitul nostru…

— Da-a… îl întrerupse amiralul. Şi toate astea trebuie să le ţii minte! Bunăoară – stai să-mi aduc aminte – „Slăbeşte vergile şi balansinele; întindeţi în tribord!”

— Suntem nişte bieţi oameni neştiutori, Excelenţă, spuse gazda, şi nu pricepem o boabă din toate astea. Spuneţi-ne mai bine ceva despre…

— Nu înţelegeţi fiindcă-s… termeni tehnici! Desigur! Dar tânărul acesta mă înţelege… Da. M-a făcut să-mi aduc aminte de tinereţe… Şi e plăcut, tinere! Navighezi pe mare, uiţi de toate grijile şi…

Ochii amiralului se umeziră şi urmă cu glas tremurător:

— De pildă – stai să-mi aduc aminte. „Sus focul! Treceţi la braţarea trincii şi velei mari şi legaţi murele!”

Amiralul îşi şterse ochii, scoase un sughiţ de plâns şi continuă:

— Imediat se trage funga focului, gabierul mare şi celelalte vele ce se găsesc deasupra lui se braţează complet, apoi murele trincii şi velei mari se leagă la locul lor şi se întind şcotele potrivit cu direcţia vântului… Plâ-â-âng… Dar sunt fericit…

— Sunteţi general şi nu ştiţi să vă purtaţi! se aprinse gazda. La vârsta dumneavoastră ar trebui să vă fie ruşine! Nu v-am dat bani ca să vă faceţi de cap!

— Ce bani? holbă ochii contraamiralul.

— Las’ că ştiţi dumneavoastră… De bună seamă că aţi şi primit de la Andrei Ilici cele douăzeci şi cinci de ruble! Iar dumneata, Andrei Ilici, nu te-ai purtat frumos! Nu te-am rugat să tocmeşti unul ca ăsta…

Moşneagul se uită la Andriuşa, care se făcuse roşu ca racul, apoi la gazdă – şi înţelese totul. „Prejudecata” familiei patriarhale, despre care îi vorbise nepotul, i se înfăţişă în toată josnicia ei… Cât ai clipi din ochi se trezi din ameţeala băuturii… Se ridică de la masă, se duse în vestibul cu paşii lui mărunţi, se îmbrăcă şi plecă…

De atunci nu s-a mai dus la nicio nuntă.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 50, 14 decembrie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.

În ziua de 10 noiembrie 1884, N. Leikin îi scria lui Cehov: «Apoi îţi mai trimit corectura povestirii dumitale „Nuntă cu general”. Acesta e titlul pe care l-am dat povestirii dumitale „Un mic şantaj”. Corectura e şi iscălită de cenzor. Ţi-o trimit, ca s-o revezi şi să mi-o restitui. Mă tem că la noi să nu se fi încurcat termenii marinăreşti şi eu n-am dicţionar pentru termeni marinăreşti în biblioteca mea. Povestirea a ieşit groaznic de lungă şi nu ştiu cum am să pot să-i fac loc.»

În anul 1889, Cehov a transformat această povestire într-un vodevil intitulat „Nunta”.