O şedinţă de hipnotism

Sala mare scânteia de lumini şi era ticsită de lume. În mijlocul ei trona hipnotizatorul. Cu toată înfăţişarea lui pirpirie, anemică, era strălucitor, sclipitor, scânteietor. Toţi îi zâmbeau, îl aplaudau, i se supuneau… Toţi păleau în faţa lui.

Şi drept este că înfăptuia adevărate minuni. Pe unul îl adormea, pe altul îl înţepenea, pe al treilea îl aşeza cu ceafa pe un scaun şi cu călcâiele pe altul… Pe un ziarist, lung şi subţire, îl răsuci ca pe o spirală. Într-un cuvânt, făcea fel de fel de drăcovenii. O putere deosebit de mare avea asupra cucoanelor.

Picau sub privirea lui ca muştele. Ah, nervii femeilor! Fără ei ar fi tare plicticos să trăieşti pe lumea asta!

După ce îşi încercă cu succes măiestria diavolească asupra tuturor, hipnotizatorul se apropie şi de mine.

— Dacă nu mă-nşel, sunteţi o persoană maleabilă, îmi spuse el. Sunteţi nervos, impulsiv… Nu doriţi să vă adorm?

— De ce nu? Poftim, dragul meu, încearcă.

Mă aşez pe un scaun în mijlocul sălii. Hipnotizatorul se aşază pe un altul în faţa mea, îmi apucă mâinile şi îşi înfige în sărmanii mei ochi privirea lui înspăimântătoare, ca de şarpe.

Lumea se îngrămădeşte în jurul nostru.

— Sst… Domnilor! Sst… Mai încet!

Se face linişte… Stăm şi ne holbăm unul la altul… Trece un minut, două… Simt cum mă furnică pe şira spinării, cum îmi bate inima din ce în ce mai tare, dar de somn nici pomeneală…

…Trecură cinci minute, şapte minute…

— Nu se lasă! spune cineva. Bravo! Tare bărbat!

Stăm nemişcaţi şi ne privim… dar degeaba… nu-mi vine deloc să dorm, nici să moţăi măcar… Dacă s-ar fi citit procesul verbal al unei şedinţe de consiliu municipal sau de zemstvă, de mult aş fi adormit… Publicul începe să şuşotească, să râdă… Hipnotizatorul clipeşte stânjenit… Bietul de el! Cui îi place să dea chix? Salvaţi-l, spiritelor, trimiteţi-l pe Morfeu să-mi coboare pleoapele!

— Nu se lasă! spune acelaşi glas. Ajunge, nu mai stărui degeaba! Am spus eu că toate astea nu-s decât şmecherii!

Dar în clipa în care, îndemnat de glasul din sală, dau să mă ridic, simt în palmă un obiect străin… Apelând la simţul pipăitului, recunosc în acel obiect o bancnotă. Tatăl meu era medic şi medicii au darul să deosebească bancnotele la pipăit. Potrivit teoriei lui Darwin, moştenisem de la tata, odată cu numeroase alte însuşiri, şi pe aceasta. Îmi dau, aşadar, seama că hârtiuţa este o bancnotă de cinci ruble şi, recunoscând-o, adorm pe loc.

— Bravo, hipnotizatorule.

Doctorii aflaţi în sală se apropie de mine, se sucesc, se învârtesc şi în cele din urmă hotărăsc:

— Mda… e adormit…

Mulţumit de succes, hipnotizatorul îşi flutură mâinile deasupra capului meu, iar eu, adormit fiind, încep să păşesc prin sală.

— Tetanizează-i mâna! propune cineva.

— Poţi? Ia înţepeneşte-i-o! Să vedem şi noi!

Hipnotizatorul (nu era om lipsit de îndrăzneală) îmi ia mâna dreaptă, mi-o întinde şi începe manipulaţiile de rigoare: o freacă, suflă pe ea, o bate uşor.

Mâna mea nu ascultă însă. Atârnă moale ca o cârpă şi nici gând să înţepenească.

— Nu poţi să-l tetanizezi. Ajunge! Trezeşte-l, altfel te pomeneşti că-i vine rău… E slăbuţ… nervos…

În clipa aceea mâna mea stângă simte în palmă o altă hârtie de cinci ruble… Senzaţia se transmise prin reflex de la mâna stângă la cea dreaptă, care înţepeneşte pe loc.

— Bravo! Priviţi ce tare şi ce rece îi e mâna! Ca a unui cadavru!

— Anestezie totală, scăderea temperaturii şi slăbirea pulsului, raportează hipnotizatorul.

Doctorii încep să-mi pipăie mâna.

— Da, pulsul e mai slab, observă unul dintre ei.

— Adevărat tetanizare. Temperatura e mult scăzută…

— Cum se explică asta? întreabă o doamnă.

Doctorul dă din umeri cu tâlc, oftează şi spune pe un ton sentenţios:

— N-avem decât manifestările! Explicaţii, din păcate, nu există…

Voi aveţi manifestările, iar eu două hârtii de cinci ruble. Ale mele-s mai de preţ… Îi sunt recunoscător hipnotismului şi pentru atâta, iar de explicaţii n-am nevoie…

Biet hipnotizator! De ce ţi-ai pus mintea cu un şarpe veninos ca mine?

P. S. Ceasul rău! Mare belea pe capul meu!

Abia acum am aflat că cel care-mi strecurase în palmă hârtiile de cinci ruble nu era hipnotizatorul, ci Piotr Feodorîci, şeful meu…

— Am făcut-o, mi-a spus el, ca să văd cât eşti de cinstit…

Ptiu, drace!

— Să-ţi fie ruşine, băiete… Nu-i frumos… Nu mă aşteptam…

— Dar am copii, Excelenţă… Am nevastă… mamă… Cu scumpetea de astăzi…

— Halal!… Şi mai vrei să scoţi un ziar… Plângi când ţii discursuri la banchete… Ruşine… Te credeam om cinstit şi văd că eşti un coţcar…

Am fost nevoit să-i înapoiez cele două hârtii de cinci ruble… Ce puteam face? Reputaţia preţuieşte mai mult decât banii.

— Pe tine nu mă supăr! a adăugat şeful. Dracu’ să te ia, se vede că aşa ţi-e firea… Dar ea! Ea! Să-ţi stea mintea-n loc! Ea! blândeţea, nevinovăţia, sfiiciunea întruchipată! Cine ar fi crezut? S-a lăsat şi ea ispitită de bani! A adormit şi ea!

Ea era Matriona Nikolaevna, nevastă-sa.

Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 7, 24 ianuarie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text.