Protecţie

Pe Nevski Prospekt mergea un bătrânel mărunt, zbârcit, cu o decoraţie la gât. În urma lui venea cu paşi săltăreţi un tânăr mărunt cu rozetă la şapcă şi cu nas liliachiu. Bătrânelul era încruntat şi adâncit în gânduri, tânărul clipea îngrijorat şi părea gata să plângă. Amândoi se duceau la Evlampi Stepanovici.

— Nu-s vinovat, unchiule! spunea tânărul, ţinându-se cu greu după bătrânel. Am fost dat afară pe degeaba. Driankovski ^clxxxix bea mai mult ca mine şi n-a păţit nimic! Vine în fiecare zi beat la slujbă, pe când eu nu-s beat chiar în fiecare zi. Unchiule, e o nedreptate atât de mare din partea Excelenţei Sale, că n-am cuvinte să…

— Taci din gură… Măgarule!

— Hm… Bine, să zicem că sunt un măgar, cu toate că am şi eu amorul meu propriu. Nu din cauza beţiei am fost dat afară, ci din cauza unei fotografii. Noi, funcţionarii, i-am oferit un album cu fotografiile noastre. Toţi s-au pozat şi m-am pozat şi eu, dar fotografia mea n-a fost bună, unchiule. Am ieşit cu ochii holbaţi şi cu mâinile răşchirate. N-am avut niciodată un nas atât de lung cum mi-a ieşit în poză. Aşa că mi-a fost ruşine să-mi pun fotografia în album. La Excelenţa Sa mai vin şi doamne, se uită la fotografii, şi eu nu vreau să mă compromit în faţa doamnelor. Nu-s frumos, dar sunt atrăgător, iar în fotografie am ieşit ca o sperietoare. Evlampi Stepanîci s-a supărat că fotografia mea lipsea. A crezut că am făcut-o din mândrie sau că-s liber-cugetător… Ce fel de liber-cugetător oi mai fi şi eu? Şi la biserică mă duc, şi postul îl respect, şi nici nasul nu mi-l ţin pe sus ca Driankovski. Pune o vorbă bună, unchiule! Am să mă rog în veci lui Dumnezeu pentru dumneata! Mai bine să zac în mormânt, decât să umblu hai-hui, fără slujbă…

Bătrânelul şi tovarăşul lui de drum cotiră după colţ, străbătură trei ulicioare şi în cele din urmă traseră de clopoţel la uşa lui Evlampi Stepanovici.

— Tu să stai aici, spuse bătrânelul intrând cu tânărul în salonul de aşteptare, iar eu mă duc să-i vorbesc. Numai necazuri am de pe urma ta. Dobitocule… Stai şi aşteaptă aici… Netrebnicule…

Bătrânelul îşi suflă nasul, îşi potrivi decoraţia de la gât, şi intră în birou. Tânărul rămase în salonul de aşteptare. Inima începu să-i bată.

„Despre ce or fi vorbind oare? se întreba el auzind din biroul de alături mormăitul celor două glasuri de bătrâni. Îl treceau fiori reci şi, neliniştit, se muta de pe un picior pe altul. L-o fi ascultând oare pe unchiu-meu?”

Nemaiputând răbda sentimentul necunoscutului, se apropie de uşă şi îşi lipi de ea urechea sa clăpăugă.

— Nu pot! auzi el glasul lui Evlampi Stepanovici; Zău că nu pot! Te stimez, Prohor Mihailîci, îţi sunt prieten, sunt gata să fac orice pentru dumneata, dar… nu pot! Nici nu mă mai ruga!

— Sunt de acord cu dumneavoastră, Excelenţă, e un stricat. Nu tăgăduiesc, ba am să vă spun chiar, ca unui prieten şi binefăcător ce-mi sunteţi, că nu-i numai beţiv… Asta n-ar fi încă nimic. E un nemernic! E în stare să şi fure, dacă i se iveşte prilejul, şi la măsluit e meşter, iar de la clevetit nu se dă înapoi… Nici nu pot să vă spun ce ticălos e! Astăzi îţi face un serviciu şi mâine scrie un denunţ împotriva ta. E o canalie… Nu mi-e câtuşi de puţin milă de el. Dacă ar fi după mine, l-aş fi trimis de mult la dracu’ în praznic… Dar mi-e milă de mamă-sa, Excelenţă! Numai pentru mamă-sa mă rog eu. A furat-o şi pe mamă-sa ticălosul, a băut totul…

Tânărul se îndepărtă de uşă şi făcu câţiva paşi prin salonul de aşteptare. După cinci minute se apropie şi îşi lipi din nou urechea de uşă.

— Înduraţi-vă de bătrână, Excelenţă, spunea unchiul. Moare de inimă rea că ticălosul ei de fiu umblă acum fără niciun rost.

— Ei bine, fie. Dar cu o condiţie: la cel mai mic lucru, îl zbor!

— Dacă mai face ceva, secătura, afară eu el!

Tânărul plecă de lângă uşă şi începu să se plimbe iar prin salonul de aşteptare.

— Bravo, unchiule! şopti el, frecându-şi încântat mâinile. Ce înduioşător mă descrie! E un om incult, dar se pricepe să le potrivească…

Unchiul ieşi din birou.

— Te-a primit, spuse el posomorât. Netrebnicule… Hai să mergem…

— Îţi mulţumesc, unchiule! oftă tânărul, clipind din ochi, plin de recunoştinţă, şi sărutându-i mâna. Fără protecţia dumitale m-aş fi prăpădit de mult…

Amândoi ieşiră în stradă şi o luară spre casă. Bătrânelul era încruntat şi cufundat în gânduri, iar tânărul era vesel, în culmea fericirii.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 35, 27 august. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.

Trimiţând, în august 1883, povestirea lui Leikin, Cehov îi scria: «Bucata de faţă nu-i dintre cele izbutite. Observaţiile sunt palide, iar povestirea nu-i şlefuită şi prea e lipsită de adâncime. Aveam o temă mai bună şi aş fi scris şi primit mai mult, dar de data aceasta soarta-i împotriva mea. Scriu în condiţiunile cele mai groaznice. Am în faţă lucrarea mea, care numai literatură nu-i şi care îmi chinuie fără milă conştiinţa; în odaia de alături ţipă copilul unei rude, venită să stea câtva timp cu noi, în altă odaie tata citeşte cu glas tare mamei „Îngerul întruchipat”… Cineva a întors muzicuţa şi aud „Frumoasa Elena”… Patul meu e ocupat de ruda venită în vizită, care se apropie mereu de mine şi-mi vorbeşte de-ale medicinei…»