Rob ieşit la pensie

Pârâiaşul nostru şerpuia cotind mereu… Alerga peste câmp, răsucindu-se, încolăcindu-se, de parc-ar fi vrut să se frângă… Când te suiai pe o culme şi te uitai în jos, îl vedeai de la un capăt la altul, ca în palmă. Ziua era ca oglinda, iar noaptea părea argint viu. Pe lângă mal crescuse stuf. Şi stuful se privea în apă… Ce mândreţe! Ici stuf, colo răchitiş, dincolo sălcii…

Aşa se lăuda Nikifor Filimonîci la berărie, aşezat în faţa unei halbe. Vorbea cu patimă, cu foc… Chipul lui zbârcit, ras, şi gâtul cafeniu i se încordau şi zvâcneau de câte ori voia să stăruie asupra unui amănunt deosebit de poetic. Cea care îl asculta era Tania, drăgălaşa chelnăriţă a berăriei, o fată de vreo şaisprezece ani. Aplecată peste tejghea, cu capul proptit în pumni, sorbea cu sete fiecare cuvânt al povestitorului, uimită, palidă, fără să clipească.

Nikifor Filimonîci se ducea în fiecare seară la berărie şi stătea de vorbă cu Tania. O îndrăgise pentru că era orfană şi pentru blândeţea senină ce se revărsa peste chipul ei palid, cu ochi pătrunzători. Şi când cineva îi era drag, Nikifor Filimonîci îi vorbea deschis şi-i încredinţa toate tainele trecutului său. Povestirile lui începeau întotdeauna cu descrierea naturii. De la descrierea naturii trecea la vânători, şi de la vânători la răposatul său stăpân, prinţul Svinţov.

— Era un om vestit! spunea el despre prinţ.

— I se dusese vestea nu atât pentru bogăţiile şi moşiile lui întinse, cât pentru felul lui de a fi. Era un Don Juan!

— Ce-i aia un Don Juan?

— Asta înseamnă că se purta cu partea femeiască ca un mare Don Juan. Voi, femeile, îi plăceaţi. Şi-a irosit toată averea pentru sexul femeiesc. Da-a… Când stăteam la Moscova, aproape tot etajul de sus al grand hotelului unde trăgeam trăia pe socoteala noastră. La Petersburg am avut legături foarte strânse cu baroneasa von Tussicli, care ne-a făcut şi un copilaş. Baroneasa asta îşi pierduse într-o noapte toată averea la cărţi şi voia să se omoare, iar prinţul n-a lăsat-o să-şi pună capăt zilelor. Era tânără, frumoasă… A fost încurcată vreun an cu el, apoi a murit… Şi cum îl mai iubeau femeile, Tanecika! Cum îl mai iubeau! Nu puteau să trăiască fără el!

— Era frumos?

— Da’ de unde… Era bătrân, urât… Da-a… Şi dumneata, Tanecika, i-ai fi plăcut… Îi plăceau fetele slăbuţe şi palide ca dumneata… Nu te ruşina. De ce să te ruşinezi? În vecii vecilor n-am minţit şi nici acum nu mint…

După aceea Nikifor Filimonîci se apuca să descrie echipajele, caii, gătelile… Şi se pricepea de minune la toate astea. Apoi începea să înşire vinurile…

— Sunt vinuri care costă douăzeci şi cinci de ruble sticla. Când bei un păhăruţ, simţi în pântec ceva, aşa, de parcă ai muri de plăcere…

Mai mult ca orice îi plăcea Taniei descrierea nopţilor liniştite cu Lună… În timpul verii, petreceri gălăgioase pe iarba verde în mijlocul florilor, iar iarna, în sănii cu blănuri călduroase, în sănii care zboară ca vântul.

— Sania goneşte, iar ţie ţi se pare că Luna aleargă… Mare minune!

Nikifor Filimonîci povestea astfel îndelung. Nu isprăvea decât când băiatul stingea felinarul de deasupra intrării şi aducea înăuntru firma de pe uşă.

Într-o seară de iarnă, Nikifor Filimonîci, zăcând beat lângă un gard, răci. Îl duseră la spital unde rămase o lună de zile. Când ieşi n-o mai găsi pe Tania lui la berărie. Nu ştia nimeni ce se întâmplase cu ea.

După un an şi jumătate, Nikifor Filimonîci mergea într-o zi pe strada Tverskaia din Moscova, încercând să vândă un pardesiu jerpelit. Şi deodată o văzu pe Tania, slăbiciunea lui. Pudrată, gătită, cu o pălărioară cu boruri îndrăzneţ îndoite, mergea braţ la braţ cu un domn cu joben şi râdea cu hohote… Moşneagul se uită la ea, o recunoscu, o petrecu cu privirea şi îşi scoase încet căciula. Pe chip îi trecu o undă de înduioşare şi o lacrimă îi luci în ochi.

— Să-i dea Dumnezeu noroc… şopti el. E fată bună.

Şi punându-şi căciula pe cap, râse încetişor.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 37, 10 septembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat cu mici modificări în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886, şi a fost inclusă şi în ediţiile ulterioare ale culegerii. Publicăm textul din ediţia a 14-a (ultima) a culegerii.

Povestirea fusese, la început, aleasă pentru culegerea de „Opere”. În Arhiva literară centrală din Moscova se păstrează şpalturile povestirii, anulate de Cehov, cu o însemnare de-a lui: «A se exclude povestirea „Rob ieşit la pensie”.» Textul din şpalturi coincide cu textul ediţiei a 14-a a culegerii.

Din scrisoarea lui N. A. Leikin către Cehov, cu data de 8 septembrie 1883, se poate vedea că cenzura tăiase mult din povestire: «Nu te mira că povestirea dumitale „Rob ieşit la pensie” şi „Viaţa din Moscova” apar ciuntite în Nr. 37. Nu-i mâna redactorului, ci a cenzorului…» Şi mai departe: «Cenzorul s-a năpustit de asemenea şi asupra povestirii dumitale „Robul” şi a tăiat tot ce era mai piperat, toate sclipirile mai picante. Pesemne că au de gând să recomande revista „Oskolki” domnişoarelor de pension.»