Un cârciumar plin de virtuţi
JELANIA BOGATULUI SĂRĂCIT
— „Adu, drăguţule, o gustare
Şi… nişte votcă, fireşte.”
(EPITAF)
Stau copleşit de amărăciune şi cuget.
Pe vremuri, la moşia moştenită de la părinţi aveam găini, gâşte, curci – păsări proaste fără pic de minte, dar tare, tare gustoase. În herghelia mea se înmulţeau „of, caii căişorii mei…”, morile nu stăteau degeaba, minele dădeau cărbune, femeile culegeau zmeură. Pe miile de deseatine era belşug de floră şi faună. Vrei – mănânci, vrei – te ocupi cu zoologia… Îţi dădea mâna să-ţi iei un fotoliu de orchestră, să joci cărţi, să te făleşti cu o femeiuşcă…
Acum nu mai e aşa, nu mai e deloc aşa!
Anul trecut, în ziua de sfântu’ Ilie, şedeam mâhnit la mine pe terasă. În faţa mea aveam un ceainic cu ceai de o rublă… Mi-era inima grea, îmi venea să plâng…
Copleşit de jale, nici n-am băgat de seamă când s-a apropiat de mine cârciumarul Efim Ţuţîkov, fost iobag de-al meu. S-a apropiat şi s-a oprit cuviincios lângă masă.
— Aţi face bine să daţi ordin să se vopsească acoperişul, conaşule! mi-a spus el, punând pe masă o sticlă de votcă. Acoperişul e de tablă şi, dacă nu-i vopsit, rugineşte. Iar rugina, precum se ştie, mănâncă tabla şi… se fac găuri!
— Dar cu ce bani să-l vopsesc, Efimuşka? i-am spus eu. Doar ştii şi tu că…
— Împrumutaţi-vă! Altfel se fac găuri… Apoi ar mai fi bine, conaşule, să daţi ordin să se tocmească un paznic pentru grădină… Mereu se pradă pomii!
— Ei şi pentru asta trebuiesc bani!
— Vă dau eu… Tot o să mi-i daţi înapoi. Doar nu luaţi prima oară.
Ţuţîkov mi-a numărat cinci sute de ruble, a luat o poliţă şi a plecat. După ce s-a dus, mi-am proptit capul în pumni şi am început să cuget la popor şi la însuşirile lui… Voiam chiar să scriu un articol la ziarul „Rusia”…
— Îmi face numai bine, e mărinimos… şi pentru ce? Pentru că pe timpuri… puneam să-i tragă nuiele la spinare. Ce inimă mare. Nu ştie ce-i răzbunarea! Învăţaţi de la noi, străinilor!
Peste o săptămână, la curte a luat foc un şopron. Cel dintâi care a alergat să stingă focul a fost Ţuţîkov! A desfăcut cu mâinile lui şopronul şi a adus cergi de acasă de la el ca să-mi acopere cu ele, la nevoie, casa. Tremura, era stacojiu la faţă, ud leoarcă, de parcă-şi apăra averea lui.
— Acum trebuie să faceţi unul nou, mi-a spus el apoi. Am nişte scânduri, am să vi le trimit… Ar fi bine, conaşule, să daţi ordin să se cureţe şi iazul… Ieri, la prins caraşi, tot volocul s-a rupt din pricina ierburilor din apă. Costă trei sute de ruble… Poftim… Vi le dau eu! Doar nu-i întâia dată…
Şi aşa mai departe… S-a curăţit iazul, s-au vopsit toate acoperişurile, s-au reparat grajdurile – şi toate astea cu banii lui Ţuţîkov.
Acum o săptămână, Ţuţîkov vine la mine, se opreşte lângă uşă şi tuşeşte respectuos în pumn.
— Moşia dumneavoastră… nici n-o mai recunoşti, spune el. Şi un conte sau un prinţ ar sta aici… S-au curăţit iazurile, s-au făcut semănăturile de toamnă, s-au cumpărat şi cai…
— Şi toate astea datorită ţie, Efimuşka! spun eu, gata să plâng de înduioşare.
Mă scol şi îl strâng călduros în braţe.
— O să dea Dumnezeu şi o să se îndrepte situaţia mea, am să-ţi dau totul înapoi, Efimuşka… Cu dobândă. Lasă-mă să te mai îmbrăţişez o dată!
— Totul s-a dres şi a fost pus pe roate… A ajutat Dumnezeu. Acum a mai rămas un singur lucru de făcut: să alungăm vulpea de aici…
— Care vulpe, Efimuşka?
— Ei, parcă nu ştiţi care…
Şi după câteva clipe de tăcere, Ţuţîkov adăugă:
— A sosit portărelul… Strângeţi sticlele… Să nu le vadă… Ar putea să creadă că la moşia mea lumea se ţine numai de beţii… Ce ordonaţi să vi se închirieze, o locuinţă în sat, sau vreţi să vă mutaţi la oraş?
Şi acum stau şi cuget.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 32, 6 august. Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii.
