Un semn al timpului

Într-un salonaş cu tapet azuriu se şopteau vorbe de dragoste.

Un tânăr plăcut la înfăţişare stătea într-un genunchi în faţa unei fete tinere şi îi făcea jurăminte.

— Nu pot să trăiesc fără dumneata, draga mea! Ţi-o jur! suspina el. De când te-am văzut, sufletul meu şi-a pierdut liniştea. Spune-mi, iubita mea… spune-mi… Da sau nu?

Fata deschise guriţa pentru a-i răspunde, dar în clipa aceea în uşă se ivi capul fratelui ei.

— O clipă, Lili! spuse acesta.

— Ce vrei? îl întrebă Lili, după ce ieşi cu el din cameră.

— Iartă-mă, draga mea, că v-am tulburat, dar… îţi sunt frate şi datoria mea sfântă e să te previn… Fii cât mai prudentă cu acest domn. Ţine-ţi gura… Fereşte-te să scapi o vorbă de prisos.

— Dar… îmi cere mâna!

— Asta-i treaba ta… Răspunde-i ce vrei, ia-l de bărbat, dar, pentru Dumnezeu, fii prudentă… Îl cunosc pe individul ăsta… E un mare ticălos!… Te denunţă numaidecât dacă i se năzare ceva…

— Merci, Max… Bine că mi-ai spus!

Fata se întoarse în salonaş. Răspunse tânărului „da”, se lăsă sărutată, îi făcu jurăminte, dar fu prudentă: nu vorbi decât de dragoste.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 43, 22 octombrie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text.