Sfatul

Uşa e dintre cele mai obişnuite, ca la orice odaie. E făcută din lemn, vopsită în culoare albă şi e prinsă în balamale, ca orice altă uşă, dar… de ce e oare atât de impunătoare? Din ea se desprinde o măreţie olimpică. Dincolo de ea se află… Dar asta nu-i treaba noastră.

Dincoace stau doi inşi şi discută:

— Mersi!

— Asta-i pentru dumneata, ca să le cumperi lapte copilaşilor. Pentru osteneala dumitale, Maxim Ivanîci. Că doar sunt trei ani de zile de când cu pricina mea! Glumă-i asta? Iartă-mă, e cam puţin… Da’ mai dă-ţi şi dumneata osteneală, taică! (Pauză.) Aş vrea, dragul meu, să-i mulţumesc, şi lui Porfiri Semionîci… El e ăl mai mare binefăcător al meu şi de dumnealui atârnă totul… N-ar strica să-i dau şi lui un plocon… vreo două-trei sutare…

— Lui… sutare? Nu ţi-e bine? Ai căpiat, scumpul meu? Fă-ţi semnul crucii! Porfiri Semionîci nu-i omul care…

— Nu ia? Păcat… I-aş fi dat din tot sufletul, Maxim Ivanîci… Asta nu-i mită… Asta-i prinosul unui cuget curat… pentru toată strădania… Doar nu-s nesimţitor, înţeleg munca pe care o depune… Cine îşi ia în ziua de azi o asemenea greutate pe cap numai pentru leafă? Hm… Aşa-i… Astă nu înseamnă mită, ci a lua legal, ca să zic aşa…

— Nu, nu se poate! Porfiri Semionîci! E un om… un om!

— Îl cunosc, Maxim Ivanîci! E un om minunat! Are inimă bună, e un suflet filantropic… umanitar… aşa de blând… Se uită la tine şi-ţi răscoleşte toată psihologia… Mă rog pentru dumnealui ziua şi noaptea… Numai că, vezi, prea se tărăgănează pricina mea… În sfârşit! Nu-i nimic… Şi pentru toate virtuţile astea aş vrea să-i mulţumesc… Vreo trei sute de ruble, bunăoară…

— Nu le ia. El e altfel de fire! Cu el nu glumeşti! Nici să nu încerci!… Munceşte, are grijă de toate, nu doarme nopţile, dar când e vorba de dovezi de recunoştinţă, sau de altele de felul ăsta, nici nu vrea să audă… Aşa sunt principiile lui. Apoi, ce să facă cu banii dumitale? E şi el milionar!

— Ce păcat… Şi eu care aş fi vrut atât de mult să-i arăt mulţumirea mea! (Încetişor.) Că poate s-o urni şi pricina mea… Că prea tărăgănează! De trei ani de zile, taică! Trei ani! (Tare.) Nici nu ştiu ce să mai fac… Mă apucă deznădejdea, scumpul meu… Ajută-mă, taică! (Pauză.) Vreo trei sute aş putea… Nu glumesc!… Uite, chiar şi acum!…

— Hm… da… Ce-i de făcut? (Pauză.) Iată ce sfat pot să-ţi dau. Dacă vrei şi vrei să-i mulţumeşti pentru binefacerile şi osteneala sa, poftim, am să-i spun eu… Am să-i raportez. Pot să-l sfătuiesc…

— Te rog, taică! (Pauză îndelungată.)

— Mersi… Cred că mă va asculta… dar să nu-mi vii cu trei sute de ruble… nici să nu încerci cu o sumă atât de nenorocită… pentru el asta-i zero, nimic… ca şi cum n-ar fi… Dă-i o mie…

— Două mii! rosteşte cineva de partea cealaltă a uşii.

Cortina cade. Să nu care cumva să gândiţi ceva rău despre toate acestea.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 7, 12 februarie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text.