Singurul mijloc
À PROPOS DE PROCESUL SOCIETĂŢII DE CREDIT MUTUAL DIN PETERSBURG
A fost o vreme când casierii jefuiau şi Societatea noastră. Ţi-e groază să-ţi aduci aminte! Nu furau, ci pur şi simplu secătuiau biata noastră casă. Pe dinăuntru casa era căptuşită cu catifea verde. Au furat până şi catifeaua. Iar unul a mers atât de departe încât odată cu banii a şterpelit şi lacătul, şi capacul. În ultimii cinci ani au trecut pe la noi nouă casieri, şi toţi nouă ne trimit acum la zile mari cărţi de vizită din Krasnoiarsk. Toţi nouă!
— E îngrozitor! Ce să ne facem? oftam noi, când l-am dat în judecată pe al nouălea. Mai mare ruşinea! Am ajuns de pomină! Toţi nouă, nişte nemernici!
Ne-am adunat ca să ne sfătuim: pe cine luăm casier? Care n-o fi nemernic? Care n-o fi hoţ? Alegerea noastră a căzut pe Ivan Petrovici, ajutor contabil: om liniştit, bisericos, care trăia ca vai de lume, fără pic de confort. L-am ales, l-am binecuvântat ca să poată lupta împotriva ispitei şi ne-am liniştit, dar… nu pentru mult timp!
Chiar a doua zi, Ivan Petrovici s-a prezentat cu o cravată nouă. A treia zi a venit la slujbă cu o birjă, ceea ce nu i se întâmplase niciodată până atunci.
— Aţi văzut? şopteam noi după o săptămână.
— O cravată nouă… Pince-nez… Ieri a poftit lumea la onomastică. E ceva necurat la mijloc… A început să se roage mai des lui Dumnezeu… Se vede că nu-i cu cugetul împăcat…
I-am împărtăşit îndoielile noastre şi Excelenţei Sale.
— Oare şi al zecelea se va arăta tot un netrebnic? a oftat directorul nostru. Nu, nu se poate… Un om atât de cumsecade, atât de cuminte… De altfel… Hai să mergem la el!
Ne-am dus la casier şi i-am înconjurat casa de fier.
— Iartă-ne, Ivan Petrovici, i se adresă directorul cu glas rugător. Noi nu te bănuim câtuşi de puţin… Avem toată încrederea în dumneata! Mda… Dar, cum să-ţi spunem, dă-ne voie să facem verificarea banilor din casă! Te rog! Dă-ne voie!
— Poftim! Cu toată plăcerea! răspunse el vioi. Verificaţi!
Am început să numărăm. Am numărat ce am numărat şi am găsit o lipsă de patru sute de ruble… Vasăzică şi el?… Şi al zecelea?! Groaznic! Asta în primul rând; iar în al doilea rând, dacă păpase atâţia bani într-o săptămână, câţi avea să pape într-un an-doi! Eram îngroziţi, uluiţi, disperaţi… Ce era de făcut? Ce? Să-l dăm în judecată? Nu, e o măsură răsuflată şi fără niciun folos. Al unsprezecelea avea să fure şi el, al doisprezecelea de asemenea… Şi chiar pe toţi nu-i putem da în judecată! Să-i tragem o bătaie? Nu se poate, se supără… Să-l dăm afară şi să numim în locul lui un altul? Dar şi al unsprezecelea avea să fure! Ce să ne facem? Directorul, roşu la faţă, şi noi, galbeni, ne uitam ţintă la Ivan Petrovici şi ne gândeam, proptindu-ne de zăbrelele cafenii… Ne gândeam, ne frământam mintea şi sufeream. Iar el şedea locului şi ţăcănea tacticos la abac, ca şi cum habar n-ar fi avut… Multă vreme n-am scos nicio vorbă.
— Ce-ai făcut cu banii ăştia? i se adresă în cele din urmă directorul nostru cu glasul tremurător şi cu lacrimi în ochi.
— Nevoile, Excelenţă!
— Aşa!… Nevoile… Halal! Gura! Am să… Am să te…
Directorul începu să se plimbe prin odaie şi urmă:
— Ce-i de făcut? Cum s-o scoatem la capăt cu capsomanii ăştia?… De ce nu spuneţi nimic, domnilor? Ce ne facem cu nemernicul ăsta? Doar n-o să ne punem cu bătaia pe el. (Directorul căzu pe gânduri.) Ascultă, Ivan Petrovici… O să punem banii la loc. Dracu’ să te ia! Nu putem să ne facem de ruşine în tot oraşul. Dar spune-ne sincer, fără ascunzişuri… Îţi plac femeile, nu-i aşa?
Ivan Petrovici zâmbi şi roşi.
— Ei da, fireşte, urmă directorul. Cui nu-i plac? Asta se înţelege de la sine… Suntem cu toţii oameni. Suntem cu toţii dornici de dragoste a spus un… filozof. Te înţelegem… Ştii ce?… Dacă-ţi plac atât de mult, poftim: am să te trimit la una cu o scrisoare de recomandaţie… E foarte drăguţă… Du-te la ea pe socoteala mea. Vrei? Şi am să-ţi mai dau o scrisoare pentru alta… Şi încă pentru una!… Tustrele vorbesc franţuzeşte, sunt drăguţe… durdulii… Îţi place şi vinul?
— Sunt fel de fel de vinuri, Excelenţă… Vinul de Lisabona, bunăoară, să nu-l văd… Orice băutură, Excelenţă, are, ca să zic aşa, rostul ei…
— Lasă vorba… În fiecare săptămână am să-ţi trimit o duzină de sticle de şampanie. Îndoapă-te cât vrei, dar nu cheltui banii Societăţii, nu ne face de râs! Nu-ţi poruncesc, ci te rog din suflet! Nici vorbă că-ţi place şi teatrul?
Şi aşa mai departe… În cele din urmă am hotărât ca, afară de şampanie, să-i luăm un fotoliu cu abonament la teatru, să-i întreim leafa, să-i cumpărăm un echipaj cu doi cai negri, să-l trimitem în fiecare săptămână afară din oraş cu troica – toate acestea pe socoteala Societăţii. Croitorul, ţigările de foi, fotografiile, buchetele pentru actriţe, mobila priveau de asemenea Societatea… Să se bucure omul de viaţă, numai, ferească sfântul, să nu se atingă de banii din casă. Să facă ce-o pofti, numai să nu fure!
Rezultatul? A trecut un an de când Ivan Petrovici e casier şi nu găsim destule cuvinte de laudă pentru el. Este omul cel mai cinstit, cel mai nobil… Nu fură… E drept că la verificările săptămânale se constată cu regularitate lipsa din casă a 10—15 ruble, dar ăştia nu-s bani! Doar trebuie să acorzi un tribut instinctului de casier. Mărunţiş n-are decât să şterpelească, numai de mii să nu se atingă.
Şi acum prosperăm… Casa noastră e întotdeauna plină. E drept că acest casier ne costă foarte mult, dar în schimb e de zece ori mai ieftin decât oricare dintre cei nouă predecesori ai lui. Şi pot să vă asigur că nu sunt multe societăţi şi multe bănci cu un casier care le costă atât de puţin! Noi suntem în câştig, şi de aceea voi, care aveţi puterea în mână, aţi fi cei mai mari caraghioşi dacă nu ne-aţi urma pilda.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 4, 22 ianuarie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.
Povestirea e scrisă pe tema furturilor la bănci, foarte actuală la începutul deceniului 1880—1890. Procesul unor furturi însemnate la Societatea de Credit Mutual din Petersburg a început în ianuarie 1883.
