Spovedanie

Era o zi senină, geroasă… Inima îmi era plină de voie bună, şi mă simţeam fericit, ca un birjar căruia i s-a dat din greşeală o monedă de aur în locul uneia de douăzeci de copeici. Îmi venea să plâng, să râd, să mă rog lui Dumnezeu… Eram în al şaptelea cer: eu, om ca toţi oamenii, fusesem numit casier! Nu mă bucuram că mi se oferea prilejul să bag în buzunar. Pe atunci nu eram încă hoţ şi l-aş fi făcut bucăţele pe cel care mi-ar fi prezis că în curând voi începe şi eu să şterpelesc… Alta mi-era bucuria: fusesem înaintat şi mi se mărise cât de cât salariul – atâta tot.

La drept vorbind mă mai bucura încă ceva. Din clipa în care am aflat că sunt casier, am simţit parcă pe nas nişte ochelari trandafirii. Şi dintr-odată lumea a început să mi se pară schimbată – pe cuvânt de cinste! În primul rând oamenii îmi apăreau acum mai buni. Sluţii se făcuseră frumoşi, răii blânzi, trufaşii smeriţi, mizantropii filantropi. Parcă mi s-ar fi luat un văl de pe ochi. Începeam să descopăr în om însuşiri minunate pe care nici nu le-aş fi bănuit până atunci. „Ciudat lucru! îmi spuneam eu privind în jurul meu şi frecându-mă la ochi. Sau s-a întâmplat ceva cu ei, sau eu am fost un nătâng şi nu mi-am dat până acum seama de toate însuşirile lor. Ce oameni minunaţi!”

În ziua numirii mele s-a schimbat dintr-odată şi Z. N. Kazusov, unul dintre membrii consiliului nostru de administraţie, un om mândru, fudul, care nici nu se uită la cei mărunţi. S-a apropiat de mine şi… ce o fi păţit oare? a început să mă bată pe umăr, zâmbind prieteneşte.

— Te ţii prea mare pentru vârsta dumitale, dragul meu. Nu-i bine! De ce nu vii niciodată pe la noi? Îmi pare rău, scumpe domn! La mine se adună deseori tineret, se petrece… Fetele mele mă întreabă mereu: „De ce nu-l pofteşti pe Grigori Kuzmici, tată? E un om atât de drăguţ!” Dar parcă poţi să-l îndupleci? Am să încerc totuşi, le-am spus, şi am să-l poftesc… Nu te lăsa prea mult rugat, dragul meu, şi vino!

Nu mai pricep nimic! Ce-i cu el? N-o fi înnebunit? Până acum era un adevărat căpcăun şi deodată… poftim!

Întorcându-mă acasă în ziua aceea, am rămas uimit. Mama pregătise pentru masă nu două feluri ca de obicei, ci patru. Seara ne-a dat la ceai dulceaţă şi cozonac. A doua zi, iarăşi patru feluri şi iarăşi dulceaţă. Au fost şi musafiri, au băut ciocolată. A treia zi la fel.

— Mamă! i-am spus eu. Ce-i cu dumneata? De ce te-ai făcut deodată atât de risipitoare, draga mea? Doar nu mi s-a dublat salariul. Sporul e o nimica toată.

Mama m-a privit mirată.

— Şi, mă rog, ce ai de gând să faci cu banii? Vrei să-i pui la ciorap? Sau ce?

Dracu’ să-i înţeleagă! Tata şi-a comandat o blană, şi-a cumpărat o căciulă nouă şi a început să facă o cură de ape minerale şi de struguri (iarna?!?), iar peste vreo cinci zile am primit o scrisoare de la fratele meu. Fratele ăsta al meu nu mă putea suferi. Ne certaserăm din pricină că aveam vederi cu totul deosebite! Mă socotea un egoist, un trântor, credea că nu sunt în stare să mă jertfesc pentru alţii, şi de aceea mă ura. Scrisoarea suna în felul acesta: „Scumpul meu frate! Îmi eşti nespus de drag şi nici nu poţi să-ţi închipui ce groaznice mustrări de cuget îmi pricinuieşte neînţelegerea noastră. Hai să ne împăcăm! Să ne dăm mâna şi… trăiască pacea! Te rog din suflet! În aşteptarea răspunsului, rămân al tău frate Evlampi, care te iubeşte, te strânge la piept şi te sărută”. Dragul de el! I-am răspuns plin de bucurie, că-l sărut şi eu. Peste o săptămână am primit de la el o telegramă: „Mulţumesc. Fericit. Trimite o sută ruble. Mare nevoie. Te îmbrăţişez. E”. I-am trimis o sută de ruble.

Până şi ea s-a schimbat! Înainte nu mă iubea. Îndrăznind într-o zi să-i dau a înţelege că inima mea nu-şi mai află liniştea din pricina ei, m-a făcut obraznic şi mi-a râs în nas. Dar la o săptămână după numirea mea, întâlnindu-mă, mi-a zâmbit, a făcut gropiţe în obraz şi s-a fâstâcit…

— Ce-i cu dumneata? m-a întrebat privindu-mă galeş. Te-ai făcut băiat frumos. Şi asta într-un timp atât de scurt. Hai să dansăm…

Drăguţa de ea! Peste o lună, maică-sa îmi era şi soacră – atât de frumos mă făcusem! Pentru nuntă a fost nevoie de bani, şi am luat din casă trei sute de ruble. De ce să nu iei, dacă ştii că îi pui la loc la prima leafă? Cu acelaşi prilej am mai luat o sută de ruble şi pentru Kazusov… Mă rugase să-l împrumut… Lui nu se poate să nu-i dai. E mare ştab la noi şi poate în orice clipă să-ţi facă vânt… (Găsind că povestirea este cam lungă, începând de aici, redactorul a şters, în dauna drepturilor de autor, optzeci şi trei de rânduri)

O săptămână înainte de arestarea mea, la stăruinţele tuturor, am dat o serată. Dracu’ să-i ia! N-au decât să înfulece şi să se îndoape, dacă li-e aşa poftă! N-am numărat câţi inşi au fost la mine în seara aceea, dar îmi aduc aminte că toate cele nouă încăperi erau ticsite. Au fost şi oameni sus-puşi, şi alţii mai mărunţei… Au fost chiar şi din cei în faţa cărora până şi Kazusov îşi îndoia spinarea. Fetele lui Kazusov (după cea mai mare mi se scurgeau ochii) orbeau lumea cu toaletele lor… Numai florile, cu care erau împodobite din cap până-n picioare mă costaseră peste o mie de ruble! A fost mare bairam. Orchestra cânta necontenit, policandrele sclipeau în mii de focuri, şampania curgea în valuri… S-au rostit cuvântări lungi şi toasturi scurte… Un ziarist mi-a închinat o odă, altul o baladă…

— La noi în Rusia, lumea nu ştie să preţuiască oamenii de felul lui Grigori Kuzmici! a strigat Kazusov în timpul cinei. Păcat! Păcat de Rusia!

Toţi ăştia, care strigau, care mi se închinau, care mă pupau, şuşoteau între ei şi îmi dădeau cu tifla când întorceam capul… Vedeam zâmbetele, tiflele, auzeam şuşotelile…

— A furat, ticălosul! îşi şopteau ei, rânjind răutăcios.

Nici tiflele, nici şuşotelile nu i-au împiedicat însă să mănânce, să bea şi să petreacă.

Nici lupii, nici diabeticii nu mănâncă atât cât au mâncat ei în seara aceea… Nevastă-mea, strălucind de giuvaericale, s-a apropiat de mine şi mi-a spus la ureche:

— Unii vorbesc că… ai fi furat. Dacă-i aşa apoi… bagă de seamă! Să ştii că eu nu trăiesc cu un hoţ! Să ştii că plec!

Vorbind astfel, îşi netezea rochia, care costase cinci mii de ruble… Dracu’ să-i mai înţeleagă! În aceeaşi seară Kazusov m-a ciupit de cinci mii… Tot atât a luat cu împrumut şi Evlampi…

— Dacă ce se vorbeşte e adevărat, mi-a spus vârând banii în buzunar fratele meu care-i om cu principii, apoi… bagă de seamă! Nu admit să fiu frate cu un hoţ!

După bal i-am dus pe toţi cu troica afară din oraş…

Trecuse de ora cinci dimineaţa când cheful s-a sfârşit… Istoviţi de vin şi femei au dormit în sănii tot drumul de întoarcere… Când troicile au pornit, mi-au strigat:

— Mâine e inspecţie… Merci!

Stimaţi domni şi stimate doamne! Am păţit-o… Da, am păţit-o, sau, ca să vorbesc mai pe înţeles: ieri eram om cumsecade, cinstit, pupat de toată lumea, iar astăzi sunt un pungaş, un escroc, un hoţ… Strigaţi, ocărâţi-mă, faceţi tărăboi, miraţi-vă, judecaţi-mă, depărtaţi-mă, scrieţi articole de fond, daţi cu pietre în mine dar numai… nu toţi, vă rog, nu toţi!

Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 5, 19 ianuarie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.