Un caz din practica judiciară

Lucrul s-a petrecut la judecătoria de ocol din oraşul N., la una dintre ultimele sesiuni.

Pe banca acuzaţilor se afla Sidor Şdmeţov ^clvii , un târgoveţ din N., de vreo treizeci de ani, cu o faţă vioaie de ţigan şi cu ochi şireţi. Era învinuit de furt prin spargere, de înşelăciune şi substituire de persoană. Ultimul delict se mai complica şi cu însuşirea de titluri prin fraudă. Acuzarea era susţinută de către substitutul de procuror. Numele acestuia îl întâlneşti pe toate drumurile. Persoana sa nu are niciuna dintre însuşirile care asigură popularitatea şi un onorariu solid: este asemenea semenilor săi. Fonfăie, nu pronunţă litera „k” şi îşi suflă mereu nasul.

În schimb acuzatul era apărat de un avocat dintre cei mai vestiţi şi cu mare faimă. Toată lumea îl cunoaşte. Minunatele lui pledoarii sunt mereu pomenite şi numele lui e rostit cu evlavie.

În romanele ieftine, care se sfârşesc cu achitarea acuzatului şi cu aplauzele publicului, avocatul joacă un rol însemnat. În aceste romane i se dă un nume din familii de cuvinte ca: tunet, trăsnet şi afte elemente nu mai puţin impunătoare.

După ce substitutul de procuror dovedi cu prisosinţă că Şelmeţov e vinovat şi nu merită niciun fel de îngăduinţă, după ce explică, convinse şi anunţă: „am terminat”, se ridică apărătorul. Toată lumea ciuli urechile. Se făcu tăcere. Avocatul începu să vorbească şi… nervii publicului din N. începură să vibreze. Apărătorul îşi întinse gâtul smead, îşi lăsă capul într-o parte, fulgeră cu ochii, repezi o mână în sus, şi un balsam ameţitor se revărsă în urechile încordate ale asistenţei. Glasul lui începu să cânte pe nervi ca pe strunele balalaicii… Chiar după primele două-trei fraze, cineva scoase un geamăt şi o doamnă, galbenă la faţă, fu scoasă pe braţe din sala de şedinţe. După câteva minute, preşedintele se văzu nevoit să pună mâna pe clopoţel şi să sune de trei ori. Grefierul, cu nas stacojiu, începu să se frământe pe scaun şi să privească ameninţător spre sala captivată. În aşteptarea pătimaşă a frazelor ce aveau să urmeze, toţi ochii priveau cu pupilele mărite, toate chipurile erau palide, trase… Iar inimile… Ce să mai vorbim?!

— Suntem oameni, domnilor juraţi, să judecăm deci omeneşte! spunea, între altele, apărătorul. Înainte de a se prezenta în faţa dumneavoastră, acest om a îndurat un arest preventiv de şase luni. Timp de şase luni, nevastă-sa a fost lipsită de soţul ei, atât de iubit, iar ochii copiilor n-au secat o clipă la gândul că scumpul lor tată nu se află lângă ei! O, dacă i-aţi fi văzut pe aceşti copii! Sunt flămânzi fiindcă n-are cine să-i hrănească, plâng fiindcă sunt copleşiţi de nenorocire, adânc nenorociţi… Priviţi-i! Îşi întind mânuţele spre dumneavoastră, rugându-vă să le redaţi părintele! Nu sunt aici, dar vi-i puteţi închipui. (Pauză.) În concluzie… Hm… A fost aşezat alături de hoţi şi de ucigaşi… El! (Pauză.) E de ajuns să ne închipuim chinurile sufleteşti pe care le-a îndurat în închisoare, departe de nevastă şi de copii pentru a… Dar ce să mai vorbim?!

În public răsunară sughiţuri de plâns… O tânără cu o broşă mare în piept începu şi ea să plângă. Apoi se porni să scâncească vecina ei, o băbuţă.

Apărătorul vorbea, vorbea… Ocolea faptele, stăruind mai mult asupra psihologiei.

— A cunoaşte sufletul lui înseamnă a cunoaşte o lume deosebită, o lume în sine, plină de mişcare. Personal am studiat această lume… Studiind-o, am studiat pentru prima oară un om, o mărturisesc fără înconjur. Am înţeles omul… Fiecare mişcare a sufletului său arată că am cinstea să apăr în clientul meu un om ideal…

Grefierul încetă să privească ameninţător şi băgă mâna în buzunar, căutându-şi batista. Din sală mai fură scoase pe braţe încă două doamne. Preşedintele uită de clopoţel şi îşi puse ochelarii ca să nu i se vadă lacrima ivită în ochiul drept. Toată lumea îşi căuta batistele. Procurorul, această inimă de piatră, acest sloi de gheaţă, cel mai nesimţitor dintre organisme, începu să se frământe neliniştit în jilţul lui; roşi şi îşi coborî privirea sub masă… Prin ochelarii lui se zăreau strălucind lacrimi.

„Trebuia să renunţ la acuzare! se gândea el. Să dau eu un asemenea chix?”

— Uitaţi-vă la ochii lui! continuă apărătorul (bărbia îi tremura, glasul îi tremura şi ochii lui oglindeau suferinţa). Oare aceşti ochi blânzi, duioşi, ar putea privi cu nepăsare o crimă? O, nu! Ochii aceştia ştiu să plângă! Sub aceşti pomeţi de kalmâc se ascund nervi nespus de gingaşi! În acest piept butucănos şi slut bate o inimă care nu ştie ce-i crima! Şi dumneavoastră, oameni buni, aţi îndrăzni să spuneţi că-i vinovat?!

Aci, nici acuzatul nu mai fu în stare să rabde. Îi veni şi lui rândul să plângă. Clipi din ochi, se porni pe plâns şi începu să se frământe pe scaun…

— Sunt vinovat! izbucni el, întrerupându-l pe apărător. Sunt vinovat! Îmi recunosc vina! Am jefuit şi am înşelat! Sunt un blestemat! Banii i-am luat din ladă, iar blana furată i-am dat-o cumnatei mele s-o ascundă… Mă căiesc! Îs vinovat de toate!

Şi acuzatul povesti de-a fir-a-păr cum se petrecuseră lucrurile. Şi a fost condamnat.

Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 20, 15 martie, cu subtitlul: Povestire poliţistă. Semnată: A. Cehonte. A intrat fără subtitlu şi scurtată în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii.

La reeditarea povestirii în culegere, autorul a scos subtitlul şi a scurtat mult povestirea.