Taifas de gânsaci

Pornind în obişnuita lor călătorie spre ţările calde, un cârd lung de gâşte sălbatice zbura în albastrul cerului. În frunte erau gânsacii cei bătrâni, consilierii de stat ai împărăţiei gâştelor; în urma lor veneau familiile, statul major şi secretariatul. Moşnegii rezolvau gângăvind chestiunile curente, gâştele vorbeau de mode, iar gânsacii tineri, care se aflau mai la coadă, cârteau şi îşi povesteau unul altuia anecdote piperate. Tinerilor li se părea că moşnegii din capul alaiului nu zboară atât de repede pe cât ar fi cerut-o legile naturii…

— Nu se poate! spuneau ei când nu le mai veneau în minte anecdotele piperate. Dă-o-ncolo de treabă! Zburăm, zburăm şi nici măcar la Marea Neagră n-am ajuns încă! Hei, Excelenţelor! Aveţi de gând să zburaţi ca lumea sau nu?

Bătrânii cu scaun la cap judecau însă altfel:

— De fapt nici nu ştim de ce zburăm, Gînsak Gînsakovici! spunea un moşneag altuia care trecea în carnet numele nemulţumiţilor. Zburăm spre apus, spre un abis necunoscut, spre ţara operetelor! Opereta e un lucru bun, nu zic nu, e chiar necesară, dar trebuie să pricepi că nu suntem încă copţi pentru ea! Pentru dumneata şi pentru mine, un cuplet ca faimosul: „Nevinovaţi suntem cu toţii în prima noastră zi de viaţă” n-ar avea poate nimic rău, dar pentru o minte necoaptă e foarte dăunător.

— Mă bucur din suflet, Excelenţă, că găsesc în dumneata un părtaş la mâhnirea mea. Natura ne sileşte să zburăm, dar bunul-simţ ne pune întrebarea: ce rost are să zburăm? Să fi stat şi iarna aici, unde-i şi loc mult, şi belşug, şi morala neamului gâscăresc e încă neîntinată. Priviţi pe pământ la gâştele băştinaşe! Ce soartă de invidiat! Îşi au lăcaşul lor stabil… Au hrană pe de-a gata, şi apă, şi bălegarul în care se află ascunse atâtea bogăţii, şi gânsacii se bucură de o poligamie consfinţită de veacuri… Şi câte fapte de seamă nu ilustrează hronicele lor! Dacă n-ar fi salvat Roma, această pepinieră de idei romane dăunătoare, gâştele nu şi-ar avea pereche în istorie! Priviţi ce sătui şi ce mulţumiţi sunt gânsacii, ce virtuoase sunt soţiile lor!

— Dar, Excelenţă, se amestecă în discuţie un gânsac din cei tineri şi precoci, plătesc prea scump această fericire înşelătoare, o plătesc cu libertatea lor. Neamul lor dă, Excelenţă, gâsca pe varză, untura de gâscă şi penele de gâscă!

— Dacă ai avea în cap mai puţine idei de felul ăsta, se supără bătrânul, n-ai vorbi aşa cu superiorii tăi! Cum te cheamă?

Şi aşa mai departe. Cârdul de gâşte ajunse cu bine în zbor, până la locul de destinaţie. Pe drum nu se întâmplase nimic deosebit. Numai o dată, bătrânii, zărind jos pe pământ o tânără gâscă băştinaşă, îşi făcură unul altuia cu ochiul, plescăiră din limbă şi, luând banii de ierbărit ai cârdului, se lăsară jos, unde însă nu zăboviră mult. Gâsca le luă banii, dar le respinse declaraţiile, invocând ca pretext nevinovăţia sa.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 40, 6 octombrie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text.