Un om mândru
POVESTIRE
Lucrurile s-au petrecut la nunta negustorului Sinerîlov.
Cavalerul de onoare Nedorezov, un tânăr înalt cu ochi bulbucaţi şi părul tuns perie, perora într-un grup numeros de domnişoare, fluturându-şi pulpanele fracului:
— Frumoasă trebuie să fie femeia, căci bărbatul se poate descurca şi fără frumuseţe. La bărbat, totul e mintea, cultura; frumuseţea nu face doi bani! Dacă n-ai sub ţeastă cultură şi facultăţi intelectuale, eşti un fleac de nimic, oricât de frumos ai fi… Da… Nu-mi plac bărbaţii frumoşi! Fi donc!
— Spui aşa fiindcă dumneata eşti urât. Dar ia uită-te puţin la bărbatul care stă colo, în jilţ, în odaia de alături! Ăsta da, e un om într-adevăr frumos! Ce ochi! O splendoare! Priveşte numai! Cine o fi?
Cavalerul de onoare aruncă o privire în odaia de alături şi zâmbi dispreţuitor. Un brunet chipeş, cu ochi negri, şedea tolănit într-un jilţ. Picior peste picior şi jucându-se cu lanţul de la ceas, se uita la oaspeţi cam de sus, printre gene. Un zâmbet trufaş îi flutura pe buze.
— Nu găsesc nimic deosebit! spuse cavalerul de onoare. Un om ca atâţia alţii… aş zice chiar urât. Are o mutră nesărată… şi mărul lui Adam ieşit de doi coţi!
— Cu toate acestea e fermecător!
— Voi îl găsiţi frumos, eu însă nu. Iar dacă totuşi e frumos, înseamnă că e prost şi lipsit de cultură. Cine-o fi?
— Nu ştim… Nu pare să fie negustor…
— Hm… Sunt gata să pun rămăşag că-i un dobitoc… Uite-l cum îşi bâţâie picioarele… Ţi-e şi silă să-l vezi! Staţi că aflu eu acuşica ce-i de capul lui… şi câtă minte are. Acuşica…
Cavalerul de onoare tuşi şi se îndreptă cu paşi hotărâţi spre odaia de alături… Oprindu-se în faţa brunetului, îşi drese glasul, se gândi o clipă şi îl întrebă:
— Ce mai faci?
Brunetul ridică ochii la el, zâmbi şi răspunse plictisit:
— Aşa şi aşa!
— Cum aşa şi aşa? Trebuie să mergi întotdeauna numai înainte!
— Şi de ce mă rog numai înainte?
— Iac-aşa… Acu’ toate merg înainte. Şi lectricitatea, fiindcă veni vorba de ea, şi telegrafele, şi fel de fel de filifoane şi telefoane. Da! Să luăm progresul, bunăoară… Ce înseamnă cuvântul ăsta? Înseamnă că oricine trebuie să meargă înainte… Prin urmare şi dumneata trebuie să mergi înainte…
— Şi unde ar trebui să merg acum, bunăoară? îl luă peste picior, zâmbind, brunetul.
— Unde? Să vrei numai, că de găsit găseşti… Locuri îs multe… Uite, la bufet, de pildă… Ce zici? Să bem câte un coniac, aşa, fiindcă am făcut cunoştinţă… Ce părere ai? Pentru idee…
— De ce nu? se învoi brunetul.
Cavalerul de onoare şi brunetul se îndreptară spre bufet. Chelnerul, cu capul ras, în frac şi cravată albă mânjită, le turnă două păhăruţe de coniac. Cavalerul de onoare şi brunetul le dădură peste cap.
— Bun coniac! spuse cavalerul de onoare. Dar sunt lucruri mai substanţiale… Hai să bem câte un păhăruţ de vin negru, tot pentru cunoştinţă…
Goliră şi câte un pahar de vin negru.
— Acuşica dacă am făcut cunoştinţă, spuse cavalerul de onoare, ştergându-şi buzele, şi am şi băut, cum s-ar zice…
— Nu „acuşica”, ci „acum”… îl îndreptă brunetul. Nu ştii nici să vorbeşti şi mai discuţi despre telefoane. Cu o asemenea lipsă de cultură, în locul dumitale, eu aş tace chitic şi nu m-aş mai face de ruşine… Acuşica… acuşica… Ha-ha!
— De ce râzi? răspunse jignit cavalerul de onoare. Spuneam „acuşica” de haz, în glumă… Ia, te rog, nu te mai hlizi atâta! Asta le-o fi plăcând domnişoarelor, dar mie nu-mi face nicio plăcere să te văd rânjind… Şi, la urma urmei, cine eşti? De unde ai răsărit?
— Nu te priveşte…
— Ce-nvârteşti? Cum te cheamă?
— Nu-i treaba dumitale… Nu-s chiar atât de prost să spun primului venit cine sunt şi ce sunt! De altfel nu prea obişnuiesc să stau de vorbă cu oameni de teapa dumitale. Sunt prea mândru, nu mă cobor până la ei…
— Ia te uită… Hm… Vasăzică, nu vrei să spui cum te cheamă?
— Nu… Dacă ar trebui să-mi rostesc numele şi să mă recomand în faţa fiecărei găgăuţe, nu mi-ar mai dovedi limba… Şi apoi sunt atât de mândru, încât ori dumneata, ori chelnerul ăsta, pentru mine, totuna e… Neciopliţilor!
— Ia te uită… face pe boieru’… Las’ că aflăm noi îndată ce fel de şmecher eşti dumneata.
Cavalerul de onoare înălţă bărbia şi se îndreptă spre mire, care şedea alături de mireasă şi, roşu ca un rac, clipea mulţumit.
— Nikişa! Cum îl cheamă pe şmecherul ăsta? îl întrebă cavalerul de onoare, arătând cu capul spre brunet.
Mirele dădu din cap, nedumerit:
— Nu ştiu! răspunse el. Nu-i dintre cunoscuţii mei. Se vede ca l-o fi poftit tata. Întreabă-l pe el!
— Tatăl tău zace în biroul lui în stare de nedumerire alcoolică… şi sforăie ca o sălbăticiune. Nici dumneata nu-l cunoşti? întrebă cavalerul de onoare pe mireasă.
Mireasa îi răspunse că nici ea nu-l cunoaşte. Cavalerul de onoare dădu din umeri şi începu să-i întrebe pe musafiri, care declarară că-l văd pentru întâia oară în viaţa lor.
— Cu siguranţă că-i un escroc, hotărî cavalerul de onoare. A intrat aici fără invitaţie şi se plimbă ca vodă prin lobodă. Bine! O să-i arătăm noi „acuşica”!
Se apropie de brunet şi îşi propti mâna în şold.
— Invitaţie ai? îl întrebă el. Te rog să-mi arăţi invitaţia!
— Sunt prea mândru ca să arăt invitaţia oricărui terchea-berchea… Te rog să mă slăbeşti!… Prea te ţii scai de mine!
— Vasăzică, nu ai invitaţie? Dacă nu ai invitaţie, înseamnă că eşti un pungaş. Acum ştiu cine-mi eşti şi de unde ai răsărit! Acuşica… adică acum, ştiu ce fel de spion eşti dumneata… Eşti un escroc şi atâta tot.
— Dacă această mojicie mi-ar fi spus-o un om deştept, l-aş fi cârpit, dar ţie, dobitocule, nu face să-ţi cer socoteală!
Cavalerul de onoare porni valvârtej prin odăi, adună vreo şase prieteni şi se înfăţişă cu ei brunetului:
— Dă-mi voie, stimate domn, să-ţi văd invitaţia!
— Nu vreau! Dă-mi pace, până nu…
— Nu vrei să arăţi invitaţia? Vasăzică ai intrat fără invitaţie? Cu ce drept? Prin urmare eşti un escroc! Binevoieşte să părăseşti casa! Te poftim! Te rugăm!… De nu… acuşica te aruncăm pe scară…
Cavalerul de onoare şi prietenii lui îl apucară pe brunet de subţiori şi îl târâră spre ieşire. Se produse larmă mare printre musafiri. Brunetul începu şi el să vocifereze, dând zor cu mândria lui şi cu bădărănia celorlalţi.
— Te poftim, te rugăm, frumosule! bombănea cavalerul de onoare, îmbrâncindu-l triumfător spre uşă. Vă ştiu eu pe voi ăştia, frumoşii!
Îl îndesară în palton, îi puseră şapca şi îi dădură un brânci în spate. Cavalerul de onoare chicoti de mulţumire şi îi dădu şi un bobârnac în ceafă… Brunetul se clătină, căzu pe spate şi se rostogoli pe scară.
— Adio! Transmite celor de acasă salutările noastre! triumfa cavalerul de onoare.
Brunetul se ridică, îşi scutură paltonul şi spuse, înălţând capul:
— Tâmpiţii se poartă ca tâmpiţii! Sunt prea mândru ca să mă înjosesc faţă de voi, dar o să vă spună vizitiul meu cine sunt. Veniţi mai aproape. Grigori! strigă el.
Musafirii coborâră. Peste câteva clipe, vizitiul intră în vestibul.
— Grigori! Cine sunt eu?
— Stăpânul meu, Semion Panteleici…
— Ce titlu am şi cum l-am dobândit?
— Cetăţean de onoare, şi l-aţi dobândit prin învăţătură…
— Unde fac slujbă şi în ce calitate?
— Vă ocupaţi cu partea tehnică la fabrica negustorului Podşciokin şi aveţi o leafă de trei mii de ruble…
— Aţi înţeles acum? Iată şi invitaţia mea! Am fost poftit la nuntă de către tatăl mirelui, negustorul Sinenîlov, care acum e în stare de ebrietate.
— Dragul meu! Scumpul meu! începu să strige cavalerul de onoare. De ce n-ai spus asta până acum?
— Fiindcă sunt om mândru… Am amor propriu… Adio!
— Ei, da’ stai, frate, nu pleca!… Ar fi păcat! Fă-te-ncoa! Semion Panteleici! Acum văd ce fel de om eşti… Hai să bem pentru cultura ta… pentru idee…
Omul mândru se încruntă şi urcă scara. Două minute după aceea, stătea la bufet şi bea coniac.
— Fără mândrie nu se poate trăi pe lumea asta! lămurea el. Niciodată n-am să mă las călcat pe coadă. De nimeni! Îmi cunosc valoarea! De altfel, nişte neciopliţi ca voi nici nu pot pricepe aşa ceva!
Apărută pentru prima oară cu ilustraţii în ziarul „Moskovski listok”, 1884, Nr. 112, 24 aprilie. Semnată: A. Cehov. Publicăm acest text.
