Durere

Strungarul Grigori Petrov, căruia de mult i-a mers vestea că e meşter fără pereche, dar şi cel mai leneş şi beţiv mujic din toată plasa Galcinskaia, îşi duce cu căruţa baba bolnavă la spitalul zemstvei. Până acolo sunt treizeci de verste şi vremea e atât de păcătoasă, încât n-ar putea să-i ţină piept nici un poştalion încercat al stăpânirii, necum amărâta de căruţă a strungarului Grigori. Din faţă te taie un vânt necruţător, îngheţat. În văzduh şi oriîncotro te-ai uita, se rotesc vârtejuri de fulgi de zăpadă, astfel că nu te poţi dumiri dacă ninge din cer sau de pe pământ. Din pricina giulgiului gros ca de ceaţă al viscolului, nu se văd nici câmpul, nici stâlpii de telegraf, nici pădurea, iar când iureşul peste fire de puternic al viforniţei se năpusteşte asupra căruţei lui, Grigori nu mai vede nici arcul de deasupra hulubelor. Iepşoara bătrână, prăpădită, abia se mai mişcă. Toată vlaga şi-o iroseşte ca să-şi tragă picioarele din zăpada adâncă şi să scuture din cap. Strungarul este însă grăbit. Se frăsuie îngrijorat pe locul lui şi o croieşte mereu cu biciul.

— Nu plânge, Matriona… mormăie el. Mai rabdă şi tu o ţâră. O da Dumnezeu să ajungem la spital, şi într-o clipă ai să te simţi uşurată… Pavel Ivanîci o să-ţi dea nişte picături, o să-ţi ia sânge sau, poate, are să binevoiască să te frece cu niscai spirt, şi ai să vezi… îţi trece durerea din coaste, de parcă ţi-ar lua-o cu mâna. Pavel Ivanîci o să-şi dea toată silinţa. O să se răstească el la mine, o să bată din picior, dar de dat silinţa o să-şi dea… Tare cumsecade mai e, şi frumos se mai poartă, da-i-ar Dumnezeu sănătate… Cum o să ne vadă, o să se repeadă de la locuinţa lui şi o să înceapă să ne trimită la dracu’. „Cum? o să strige. Ce înseamnă asta? De ce n-ai venit la timp? Ce sunt eu, câine, să stau toată ziua de voi, dracilor? De ce n-ai venit de dimineaţă? Ieşi afară! Piei din ochii mei! Vino mâine!” Iar eu am să spun: „Domnule doctor! Pavel Ivanîci! Înălţimea Voastră!” Iar el: „Ieşi odată, lua-te-ar dracu’, împieliţatule! Şterge-o!”

Strungarul trage mereu bice iepşoarei şi, fără să-şi privească baba, mormăie mai departe pe sub mustăţi:

„Înălţimea Voastră! Vă spun cinstit ca în faţa lui Dumnezeu… poftim, şi semnul crucii îl fac, am pornit cum a mijit de ziuă. Dar cum să ajung la timp dacă Domnul… dacă maica Domnului… s-au supărat şi ne-au trimis un viscol ca ăsta? Vedeţi şi dumneavoastră… Nici un cal bun n-ar fi scos-o la capăt, iar calul meu, precum vedeţi, nu-i cal, ci o biată gloabă!” Pavel Ivanîci o să se încrunte şi o să înceapă să ţipe: „Vă ştiu eu pe voi! Totdeauna găsiţi ce să răspundeţi! Mai ales tu, Grişka! Te ştiu eu! Cu siguranţă că pe drum te-ai oprit la vreo cinci cârciumi!” Iar eu: „Înălţimea Voastră! Da ce-s eu, răufăcător sau păgân? Baba îşi dă sufletul, trage să moară, şi eu să alerg pe la cârciumi? Se poate una ca asta? Da’ ducă-se pe pustii de cârciumă!” Atunci Pavel Ivanîci o să dea poruncă să te ducă în spital. Iar eu am să mă ploconesc în faţa lui până la pământ… „Pavel Ivanîci, Înălţimea Voastră! Vă mulţumesc smerit! Iertaţi-ne pe noi, proştii şi blestemaţii şi nu ne judecaţi prea aspru pe noi, mujicii! S-ar cădea să ne alungaţi, să nu ni se mai vadă urma, iar dumneavoastră binevoiţi să vă tulburaţi liniştea, să vă mânjiţi picioruşele în zăpadă!” Iar Pavel Ivanîci o să se uite aşa la mine, de parcă i-ar veni să mă lovească şi o să spună: „Decât să mi te ploconeşti, ai face mai bine să nu mai tragi la măsea, dobitocule, şi să ai milă de muierea ta. Ţi-ar trebui o bătaie bună!…” „Bine ziceţi, Pavel Ivanîci, zău că mi-ar trebui o bătaie, să mă trăsnească Dumnezeu! Bătaie, da, da… Dar cum să nu mă ploconesc dumneavoastră, dacă sunteţi binefăcătorul nostru, dacă ne sunteţi ca un tată bun? Înălţimea Voastră! Cuvântul meu e cuvânt… v-o spun ca în faţa lui Dumnezeu… puteţi să mă scuipaţi în ochi, dacă mint: cum se face bine Matriona mea, cum se pune pe picioare ca oamenii, am să lucrez pentru Înălţimea Voastră tot ce veţi binevoi să-mi porunciţi! O tabacheră de mesteacăn de Karelia, dacă doriţi… sau nişte bile de crochet, pot să vă strunjesc şi nişte popice, ca alea din străinătate… orice am să fac pentru dumneavoastră! N-am să vă iau nicio copeică. La Moscova, vi s-ar cere patru ruble pe o asemenea tabacheră, iar eu n-am să vă iau nicio copeică.” Doctorul o să râdă şi o să spună: „Ei, bine, bine… Preţuiesc pornirea ta! Păcat numai că eşti beţivan”… Eu, babo, ştiu să mă port cu boierii. Nu-i boier cu care să nu mă pricep să vorbesc. Numai să dea Dumnezeu să nu rătăcim drumul. Ia uită-te cum viscoleşte! Mi s-au umplut ochii de omăt.

Şi strungarul mormăie înainte. Vorbeşte în neştire, pentru a-şi potoli cât de cât mâhnirea. Are multe vorbe pe limbă, dar şi mai multe gânduri şi întrebări în minte. Durerea l-a luat pe strungar cu totul pe neaşteptate şi acum nu poate cu niciun chip să se dezmeticească, să-şi vină în fire, să înţeleagă. Până astăzi trăise netulburat, într-un fel de buimăceală de om beat; nu ştiuse nici ce-i necazul, nici ce-i bucuria; şi acum, deodată, i s-a cuibărit în suflet o durere cumplită. El, trândavul, nepăsătorul, beţivanul, se trezise pe neaşteptate cu atâtea griji pe cap, trebuia să se grăbească şi chiar să lupte cu stihiile.

Strungarul îşi aduce aminte că durerea lui a început aseară, când s-a întors acasă afumat ca de obicei şi, după cum îi era năravul, a început să suduie şi să-şi arate pumnii; baba s-a uitat la omul ei pus pe gâlceavă cum nu se mai uitase niciodată. De obicei, privirea ochilor ei de bătrână era blândă, de mucenică, ca la câinii mult bătuţi şi puţin hrăniţi; acum însă era aspră şi nemişcată, ca a sfinţilor de pe icoane sau a celor ce trag să moară. Şi durerea a pornit de la ochii aceia ciudaţi, înspăimântători. Buimăcit, strungarul a cerut vecinului iepşoara, şi acum îşi ducea baba la spital, nădăjduind că Pavel Ivanîci, cu prafurile şi alifiile lui, o s-o facă pe bătrână să-şi redobândească privirea ei dinainte.

— Vezi, Matriona… mormăie el. Poate te întreabă Pavel Ivanîci dacă te-am bătut cumva; să-i spui că nu! Iar eu n-am să te mai bat. Uite, fac semnul crucii. Şi parcă te-am bătut eu vreodată din răutate? Te băteam aşa, pe degeaba. Acum mi-e milă de tine. Un altul nici nu s-ar fi sinchisit. Dar eu te duc la spital… fac şi eu ce pot! Urât mai viscoleşte! Doamne, facă-se voia ta! Numai să-mi ajute Dumnezeu să nu rătăcesc drumul… Ce-i, te doare sub coastă? De ce taci, Matriona? N-auzi? Te doare sub coastă?

I se pare ciudat că zăpada nu se mai topeşte pe obrazul babei, ciudat că faţa i s-a lungit parcă într-un chip deosebit, îi e aspră, încruntată şi a căpătat o culoare cenuşie-gălbuie, ca de ceară murdară.

— Proastă mai eşti! mormăie strungarul. Eu te întreb cu cugetul curat, ca în faţa lui Dumnezeu… şi tu… zău, mare proastă mai eşti. Vezi că acuşi nu te mai duc la Pavel Ivanîci!

Strungarul lasă hăţurile şi cade pe gânduri. Nu se poate hotărî să arunce o privire înapoi, spre bătrână: îi e frică! Să-i pună vreo întrebare şi să nu capete răspuns, iar i-e frică! În cele din urmă, nemaiputând răbda, întinde mâna înapoi şi fără să se uite, găseşte pe dibuite mâna rece a babei. O ridică, dar mâna cade ca un gârbaci.

— S-a prăpădit, vasăzică. Mare năpastă!

Şi strungarul plânge. Nu atât de mâhnire, cât de ciudă. Ce repede se petrec toate pe lumea asta! se gândeşte el. Nici n-a apucat durerea să-şi facă loc în inima lui şi totul s-a şi sfârşit. Nici n-a avut timpul să trăiască bine cu baba, să-i spună tot ce ar fi avut de spus, să-i arate că i-e milă de ea, şi a şi murit… A trăit cu ea patruzeci de ani, dar aceşti patruzeci de ani s-au scurs ca într-o beznă. Din pricina beţiei, bătăilor şi a nevoilor, nici n-a simţit bine că trăieşte. Şi, ca un făcut, baba a murit tocmai în clipa în care el şi-a dat seama că i-e milă de ea, că nu poate trăi fără ea, că-i cumplit de vinovat faţă de dânsa.

— Când mă gândesc că umbla cu cerşitul! îşi aduce el aminte. Chiar eu o trimiteam să ceară pâine pe la oameni! Mare pacoste! Dacă mai trăia, proasta, vreo zece ani… Că acuma, de bună seamă, crede că sunt într-adevăr aşa. Maică Precistă, da’ unde naiba mai merg eu acuma? Că doar nu mai e vorba de lecuit, ci de înmormântat. Ia-o înapoi!

Strungarul întoarce sania şi dă din toate puterile bici iepşoarei, dar drumul se face din ce în ce mai greu. Acum arcul hulubelor nu se mai vede deloc. Din când în când, sania dă peste un brăduţ tânăr; mogâldeaţa întunecată îi zgârie mâinile, îi trece scurt pe dinainte şi în faţa ochilor totul este iarăşi o vâltoare albă.

„Ar trebui luată viaţa de la capăt”, gândeşte strungarul.

Îşi aduce aminte că acum patruzeci de ani Matriona era tânără, frumoasă, fată de gospodari cu stare. Părinţii o măritaseră cu el, fiindcă se lăsaseră ademeniţi de meşteşugul lui. Aveau tot ce le trebuia ca să ducă un trai bun, dar nenorocirea a fost că de la nuntă, de când se îmbătase şi se tolănise pe cuptor, nici până azi nu se mai trezise. De nuntă îşi aduce el aminte, dar de ceea ce a fost după aceea nu-şi mai aminteşte deloc – chiar de ar fi să-l tai în bucăţi. Atâta ştie: că trăgea la măsea, stătea culcat şi-şi bătea nevasta. Şi aşa s-au irosit patruzeci de ani.

Norii albi de zăpadă se fac încetul cu încetul cenuşii. Se lasă seara.

— Încotro merg? îşi aduce deodată aminte strungarul. Trebuie s-o înmormântez, şi eu mă duc la spital… Parcă mi-a luat Dumnezeu minţile!

Strungarul întoarce din nou sania şi începe iar să dea bici iepei. Iepşoara îşi încordează toate puterile şi, sforăind, porneşte înainte în trap mărunt. Strungarul îi croieşte un bici după altul peste spinare… În spate se aude lovindu-se ceva şi cu toate că Grigori nu aruncă nicio privire înapoi, el ştie că-i capul răposatei, care se izbeşte de sanie. Iar văzduhul se întunecă din ce în ce mai mult, vântul se face din ce în ce mai rece şi mai tăios…

„Viaţa ar trebui luată de la capăt… gândeşte strungarul. Să-mi fac rost de unelte noi, să iau comenzi… să-i dau bani babei… aşa!”

Hăţurile îi scapă din mână. Le caută, vrea să le ridice şi nu poate cu niciun chip; degetele i-au înţepenit…

„Totuna e… gândeşte el, merge el calul şi singur, doar ştie drumul. Acum ar fi bine să dorm… Să mă culc un pic până la înmormântare, până la parastas…”

Strungarul închide ochii şi picoteşte. După o vreme, aude că s-a oprit calul. Deschide ochii şi vede înaintea lui ceva întunecat, semănând a casă sau a stog…

Ar trebui să se dea jos din sanie şi să afle ce-i, dar tot trupul i-e năpădit de atâta moleşeală, încât se împacă mai degrabă cu gândul să îngheţe, decât să se mişte din loc… Şi adoarme lin.

Se trezeşte într-o odaie mare, cu pereţi zugrăviţi. Prin ferestre se revarsă lumina vie a soarelui. Strungarul vede în faţa lui oameni şi vrea înainte de toate să se arate om aşezat, cuminte.

— Ar trebui slujit un parastas pentru baba mea, fraţilor! spune el. N-ar fi rău să-l vestiţi pe părintele…

— Bine, bine! Stai culcat, îl întrerupe un glas.

— Doamne! Pavel Ivanîci! se miră strungarul zărindu-l în faţa sa pe doctor. Înălţimea Voastră! Binefăcătorule!

Ar vrea să sară în picioare şi să se închine până la pământ în faţa medicinii, dar simte că braţele şi picioarele nu-l ascultă.

— Înălţimea Voastră. Unde-mi sunt picioarele? Unde-mi sunt braţele?

— Ia-ţi rămas-bun de la braţe şi de la picioare. Ţi-au îngheţat. Ei haide, haide… de ce plângi? Ai trăit destul, zi slavă Domnului! Doar ai şaizeci de ani – îţi ajunge!

— Mare nenorocire!… Mare durere, Înălţimea Voastră! Iertaţi-mă, vă rog frumos! Dar… aş fi vrut să mai trăiesc vreo cinci-şase anişori…

— Pentru ce?

— Calul nu-i al meu, trebuie să-l duc înapoi… Trebuie să-mi înmormântez baba… Şi ce repede se petrec toate pe lumea asta! Înălţimea Voastră! Pavel Ivanîci! Vă fac o tabacheră frumoasă din mesteacăn de Karelia! Vă strunjesc un crochet…

Doctorul face un gest deznădăjduit cu mâna şi iese din sală. S-a isprăvit cu strungarul!

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 324, 25 noiembrie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Mic tablou de iarnă). Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Cu mici abrevieri, a fost inclusă în ediţiile ulterioare ale culegerii. A fost editată, fără modificări, de I. D. Sîtin în cartea: 1. Durerea. Povestire de A. P. Cehov. 2. Împărţirea. Povestire de Ej. Manuel, Moscova, 1895 (ediţia a doua: Moscova, 1897). Scurtată, a intrat în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.

Poetul L. I. Palmin îi scria lui Cehov (27 noiembrie 1885): «După părerea mea, e cel mai bun lucru pe care l-ai scris vreodată până acum. Această schiţă, plină de adevărul vieţii, produce o impresie ciudată: îţi vine să râzi şi totodată te apucă tristeţea. Aici, ca şi în viaţa poporului, elementul comic se îmbină cu cel tragic. Păcat că n-ai făcut să apară în „Oskolki” această mică povestire, care ţi-a reuşit în mod strălucit.»