Norocul femeilor
Era la înmormântarea generalului locotenent Zapupîrin. Grupuri numeroase de oameni, dornici să asiste la ridicarea sicriului, alergau din toate părţile spre casa răposatului, unde se auzea vuind muzica de înmormântare şi răsunau tot felul de comenzi. Într-unul dintre grupurile ce se grăbeau astfel, se găseau funcţionarii Probkin şi Svistkov. Amândoi erau cu nevestele lor.
— Nu-i voie! îi opri subcomisarul, un om cu chip blajin, simpatic, când se apropiară de cordonul de ordine. Nu-i voie! Vă rog să vă daţi puţin înapoi! Nu depinde de noi, domnilor! Mai înapoi, vă rog! La urma urmei, fie! Doamnele pot trece… Poftiţi, mesdames, dar… dumneavoastră, domnilor, nu, vă rog foarte mult…
Nevasta lui Probkin şi cea a lui Svistkov roşiră de îngăduinţa neaşteptată a subcomisarului şi se strecurară repede prin lanţul de jandarmi, în timp ce bărbaţii lor rămaseră de partea cealaltă a zidului viu, admirând cefele ostaşilor pedeştri şi călări.
— S-au învârtit! spuse Probkin, privind cu jind şi aproape cu pică în urma celor două femei ce se îndepărtau. Ce noroc au moţatele astea! Sexului bărbătesc nu i se vor acorda niciodată privilegiile femeilor. Ce au deosebit nevestele noastre? Ca să vorbim drept, sunt femei din cele mai obişnuite, pline de prejudecăţi, şi totuşi au fost lăsate să treacă, pe când ţie şi mie nu ne-ar da drumul pentru nimic în lume, chiar de am fi consilieri de stat.
— Ciudat mai judecaţi, domnilor! spuse subcomisarul, aruncându-i lui Probkin o privire plină de dojană. Dacă vi se dă drumul, începeţi să vă îmbrânciţi şi să faceţi scandal, pe când o doamnă, prin însăşi firea ei gingaşă, nu şi-ar permite niciodată aşa ceva.
— Ba, să mă ierţi, domnule! se supără Probkin. Doamnele se îmbrâncesc mai mult ca noi în aglomeraţie. Bărbatul stă liniştit şi priveşte într-un singur loc, pe când femeia dă din mâini şi se tot suceşte, ca nu cumva să i se mototolească toaleta. Ce să mai vorbim! Sexul slab are noroc în toate privinţele! Femeile nu-s luate în armată, se duc gratuit la baluri, sunt scutite de pedepse corporale… Şi pentru care merite, mă rog? Dacă o fată îşi scapă batista, trebuie să i-o ridici, dacă intră într-o odaie, trebuie să te scoli şi să-i oferi scaunul, dacă pleacă, trebuie s-o însoţeşti… Dar să luăm rangurile! Ca să ajungem la rangul de consilier de stat, bunăoară, tu sau eu trebuie să muncim toată viaţa, pe când o fată, într-o jumătate de ceas s-a cununat… cu un consilier de stat – şi gata, e cineva. Ca să ajung prinţ sau conte, ar trebui să cuceresc lumea întreagă, să iau Şipka, să fi fost ministru, pe când o Varenka sau Katenka oarecare, încă cu caş la gură, Doamne, iartă-mă, îşi învârteşte trena în faţa unui conte, îi face ochi dulci – şi, gata, e contesă… Acum tu eşti secretar de gubernie… Se poate spune că ţi-ai câştigat acest rang cu sângele şi cu sudoarea ta: dar Maria Fomişna a ta? Pentru ce-i nevastă de secretar de gubernie? Din fiică de popă, a ajuns de-a dreptul nevastă de funcţionar. Halal de aşa nevastă! Dacă i-ai da să facă ce facem noi, cu siguranţă că ar trece la ieşire toate hârtiile intrate şi viceversa.
— În schimb, naşte în durere, observă Svistkov.
— Mare lucru! Dacă ar avea de-a face cu un şef ursuz şi rău, chiar şi durerile facerii i-ar părea o plăcere. Sunt privilegiate în toate! O domnişoară sau o doamnă oarecare din lumea noastră poate să trântească unei excelenţe nişte lucruri pe care tu n-ai îndrăzni să le spui nici în faţa intendentului. Da, da… Maria Fomişna a ta poate sa se plimbe oricând braţ la braţ cu un consilier de stat, dar ia încearcă tu să iei de braţ un consilier de stat! Încearcă numai! În casa unde stau eu, chiar sub noi, locuieşte nu ştiu ce profesor universitar cu nevastă-sa… E Excelenţă, are Sf. Ana gradul întâi, dar tot timpul aud cum îl săpuneşte nevasta: „Dobitocule! Tâmpitule! Neghiobule!” Şi e o femeie simplă, o târgoveaţă. E drept că e nevasta lui legitimă şi n-are încotro; că, de când lumea, e obiceiul ca nevestele legitime să te facă de două parale. Dar să vezi că acu’ şi cele nelegitime… câte nu-şi permit! Cât oi trăi, n-am să uit un caz. Am fost cât ре-aci să mă nenorocesc, dar am scăpat ca prin urechile acului; se vede că părinţii mei s-au rugat lui Dumnezeu pentru mine. Îţi aduci aminte că, anul trecut, şeful nostru, plecând în concediu la moşia sa, m-a luat cu dânsul să-i fac corespondenţa… Un fleac, lucram cam la un ceas pe zi. După ce isprăveam de scris, mă duceam să mă plimb prin pădure sau dădeam o raită pe la locuinţa servitorilor să-i ascult cum cântă romanţe. Excelenţa noastră e holtei. Are de toate, din belşug, slugi cu duiumul – numai stăpână nu – n-are cine să vadă de gospodărie. Toţi cei din casă îşi fac de cap, nu ascultă… mai mare peste toţi e o muiere, Vera Nikitişna, menajera. Ea toarnă ceaiul, ea comandă prânzul, tot ea ţipă şi la feciorii din casă… Afurisită muiere, frate dragă, otrăvită, cu o căutătură de satană. Grasă, roşie la faţă, cu un glas piţigăiat… Când începe să ţipe la cineva, când îşi dă drumul la glăscior, îţi vine să-ţi iei câmpii. Nu atât cu sudălmile te înnebuneşte, cât cu scheunatul ei. Doamne! Nu poate să trăiască nimeni din pricina ei. Şi nu numai de servitori se lega scorpia, ci şi de mine… Aşteaptă numai, m-am gândit eu într-o zi, să prind clipa potrivită şi am să-i spun Excelenţei Sale tot ce ştiu despre tine. Dumnealui e prins de grijile serviciului şi nu vede cum îl furi şi cum le scoţi sufletul la toţi; lasă, lasă, că am să-i deschid eu ochii! Şi i-am deschis, frate dragă! I-am deschis aşa de bine, încât era cât p-aci să-i închid pe ai mei, pe veci. Şi acum mă apucă groaza când îmi aduc aminte. Treceam într-o zi pe coridor şi deodată aud urlete. La început am crezut că se taie un porc; trăgând însă mai bine cu urechea, mi-am dat seama că Vera Nikitişna ocăra pe cineva: „Lepădătura dracului! Netrebnicule! Împieliţatule!” Pe cine i-o fi căşunat astfel, mă întrebam eu? Şi numai ce se deschide uşa, frate dragă, şi văd ieşind val vârtej, pe cine crezi? Pe Excelenţa Noastră, roşu ca racul, cu ochii holbaţi, cu părul de parcă ar fi suflat necuratul prin el. Iar ea îl blagoslovea: „Netrebnicule! Împieliţatule!”
— Nu se poate!
— Pe cuvântul meu de onoare! Ce să-ţi spun! M-au trecut năduşelile. Şeful a fugit la el în odaie, iar eu am rămas în coridor năuc, nemaiînţelegând nimic. O muiere simplă, incultă, o bădărancă, să-şi permită astfel de vorbe şi de fapte! Asta înseamnă, m-am gândit eu, că şeful a vrut s-o dea afară, iar ea s-a folosit de împrejurarea că nu erau martori şi l-a făcut de trei parale. Ce-i mai păsa? De plecat, tot trebuia să plece! M-a cuprins mânia… M-am dus la ea în odaie şi i-am spus: „Cum ai îndrăznit, nemernico, să spui astfel de vorbe unei persoane cu vază? Crezi că dacă-i bătrân şi neputincios n-are cine să-i ia partea?” Ce să-ţi mai spun? I-am tras şi vreo două palme peste obrajii ei grăsani. A început, frate dragă, să ţipe cu glasul ei piţigăiat, să zbiere, fir-ar ea de trei ori blestemată, de nu mai ştiam cum să scap! Mi-am băgat degetele în urechi ca să n-o mai aud şi m-am dus în pădure. După vreo două ceasuri, văd un băieţaş alergând spre mine: „Poftiţi la boier!” Mă duc. Intru. Stă înfoiat ca un curcan şi nu se uită la mine.
— „Ce bazaconii faci dumneata în casa mea?” mă întreabă el. „Adică cum? îi răspund. Dacă vorbiţi de Nikitişna, n-am făcut decât să vă iau partea, Excelenţă.” „Nu-i treaba dumitale să te amesteci în afacerile familiale ale altuia!” Înţelegi? Familiale! Şi când a început să mă ocărască, să mă facă de trei parale, am crezut că mi-a venit sfârşitul! A vorbit, a mârâit şi deodată, mă frate, a izbucnit nitam-nisam în râs: „Cum dracu’ ai putut să faci aşa ceva? mi-a spus el. Cum de ai avut curajul? E uimitor! Nădăjduiesc însă, dragul meu, că toate acestea vor rămâne între noi… Înţeleg gestul dumitale de indignare, dar cred că vei fi de acord cu mine că rămânerea dumitale în casa mea nu mai e cu putinţă…” Ca să vezi, măi, frate! A rămas uimit că am fost în stare să trag o bătaie unei persoane atât de importante! Îl îmbrobodise de tot muierea! E consilier intim, e decorat cu Vulturul Alb, n-are alt şef peste el, şi s-a lăsat robit de o muiere… Ma-ari privilegii mai are sexul feminin, mă frate! Dar… descoperă-te! Îl scot pe general… Ia te uită ce de decoraţii, Doamne Dumnezeule! Zău, de ce or fi lăsat să treacă cucoanele înainte? Ce, ele se pricep la decoraţii?
Începuse să cânte muzica.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 37, 14 septembrie. Semnată: A. Cehonte. Cu eliminarea frazei finale şi cu unele modificări stilistice, a intrat în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.
