Cadavrul

O noapte tihnită de august. Ceaţa pluteşte molcom deasupra pământului şi învestmântă întinderile cu vălul ei lăptos. În lumina Lunii pare când o mare liniştită, fără margini, când un uriaş zid alb. Văzduhul e umed şi rece. Dimineaţa e încă departe. La un pas de drumeagul ce şerpuieşte de-a lungul pădurii, pâlpâie un foc sărăcăcios. Un cadavru, acoperit din cap până-n picioare cu o pânză albă, nouă, zace la rădăcina unui stejar tânăr. Pe piept are o iconiţă de lemn. Lângă cadavru, chiar în marginea drumului, stă „schimbul”: doi ţărani care îndeplinesc una dintre cele mai grele şi neplăcute îndatoriri de la ţară. Unul – un flăcău înalt, cu mustaţa abia mijită şi cu sprâncene negre, stufoase, îmbrăcat într-o scurtă ruptă şi încălţat cu opinci – stă în capul oaselor pe iarba udă, cu picioarele întinse, şi se sileşte să-şi omoare timpul, meşterind ceva. Stă aplecat şi, răsuflând din greu, ciopleşte o lingură dintr-o bucată colţuroasă de lemn. Celălalt – un ţăran mărunt, cu obrazul smochinit, ciupit de vărsat, cu mustaţă rară şi ţăcălie de ţap – şi-a lăsat mâinile să atârne peste genunchi şi priveşte nemişcat, cu nepăsare, la foc. Între amândoi focuşorul trage alene să moară, înroşindu-le chipurile. E linişte. Se aude numai hârşâitul lemnului sub cuţit şi vreascurile umede trosnind la flacără.

— Să nu adormi, Sioma!… spune cel tânăr.

— Nu… nu adorm… gângăveşte ţăcălia de ţap.

— Ai grijă… Nu prea-ţi vine la îndemână să stai singur: te apucă groaza. Bine ar fi să povesteşti ceva, Sioma!

— Nu… nu mă pricep…

— Ciudat om mai eşti şi tu, Siomuşka! Alţii mai râd, mai spun o snoavă, mai zic un cântec; pe când tu, Dumnezeu să te-nţeleagă! Stai ca o momâie şi-ţi holbezi ochii la foc. Nu ştii să spui o vorbă ca lumea. Parcă ţi-e frică să vorbeşti! Trebuie să fi împlinit cincizeci de ani – şi ai mai puţină minte ca un copil… Ţie nu-ţi pare rău că eşti un prostănac?

— Ba îmi pare… răspunde posomorât ţăcălia de ţap.

— Crezi că nouă nu ne pare rău să te vedem aşa… prostovan? Eşti om de treabă, de băut nu bei, un singur lucru e păcat: n-ai minte în tărtăcuţă. Dacă Dumnezeu te-a nedreptăţit din partea deşteptăciunii, de ce nu cauţi barem tu să-ţi încherbi oleacă de minte… Sileşte-te un pic, Sioma… Oriunde auzi o vorbă mai de seamă, caută s-o pătrunzi, s-o ţii minte şi gândeşte-te, gândeşte-te mereu… Dacă nu poţi pricepe vreun cuvânt, dă-ţi toată silinţa şi caută să judeci cu capul tău ce tâlc o fi având. Ai înţeles? Dă-ţi silinţa! Dacă n-ai să cauţi tu singur să ajungi să ai minte, apoi tot prostănac, tot om de nimica ai să mori.

Deodată, din pădure, se aude un fel de geamăt prelung. Ceva ce pare să se rostogolească din vârful unui copac foşneşte prin frunzişuri şi se prăbuşeşte la pământ. Ecoul prelungeşte zgomotul pe înfundate. Flăcăul tresare şi priveşte întrebător spre tovarăşul său.

— Vreo bufniţă care omoară păsările, spune posomorât Sioma.

— Ce zici, Sioma, a venit vremea să pornească păsările spre ţările calde?

— A venit.

— Când se crapă de ziuă, te cam strânge în spate. E fr-r-rig! Cocorul e o făptură gingaşă, friguroasă. Pentru el, asta-i moarte. Eu nu-s cocor, şi tot am îngheţat… Ia mai aruncă nişte vreascuri pe foc!

Sioma se scoală şi intră în desişul întunecat. Cât timp moşmondeşte prin tufe, rupând crengi uscate, flăcăul îşi acoperă ochii cu palma şi tresare la fiecare trosnet. Sioma aduce un braţ de vreascuri şi-l pune pe foc. Flacăra linge nehotărât crengile negre apoi, deodată, ca la o comandă, le cuprinde şi aruncă o văpaie roşietică pe chipul celor doi ţărani, pe drum, pe pânza albă prin care se ghicesc braţele şi picioarele mortului, pe iconiţă… „Schimbul” tace. Flăcăul îşi încovoaie şi mai tare spinarea şi ciopleşte cu şi mai multă încordare lingura. Ţăcălia de ţap stă nemişcată, ca şi înainte, şi nu-şi ia ochii de la foc…

— „Voi, ce urâţi Sionul… ruşinaţi-vă în faţa Domnului”, răsună deodată un glas piţigăiat, cântând prin liniştea nopţii, apoi se aud paşi domoli şi în lumina roşietică a focului se arată pe drum o siluetă omenească, într-o rasă scurtă de călugăr, cu o pălărie cu boruri largi şi cu o traistă în spinare.

— Facă-se voia ta, Doamne! Maică Precistă! spune silueta cu glas subţirel, dar răguşit. Zărit-am focul prin bezna nopţii şi înveselitu-mi-s-a sufletul… Am crezut întâi că-i un popas de noapte, apoi m-am gândit: cum să fie popas, dacă nu se văd cai? Nu cumva or fi hoţi, gânditu-m-am iarăşi, niscai tâlhari care-l aşteaptă pe Lazăr cel bogat? Nu cumva o fi seminţia ţigănească ce aduce jertfă idolilor? Şi înveselitu-mi-s-a sufletul… Du-te, robul lui Dumnezeu, Feodosi, mi-am spus eu, şi primeşte-ţi cununa de mucenic! Şi m-am simţit mânat spre foc, ca un fluture cu aripi străvezii. Acum stau înaintea voastră şi vă citesc în suflet după fizionomia exterioară: nu sunteţi nici hoţi, nici păgâni. Pace vouă!

— Bine-ai venit!

— Nu cumva ştiţi, creştinilor, cum se ajunge la fabrica de cărămizi a lui Makuhin?

— E aproape. O iei, carevasăzică, drept înainte pe drumul ăsta, faci vreo două verste şi dai de Ananova, satul nostru. Din sat, taică, o iei la dreapta, de-a lungul malului şi ajungi la fabrică. De la Ananova îs vreo trei verste.

— Să vă dea Dumnezeu sănătate! Dar voi de ce staţi aici?

— Ca martori. Uite mortul…

— Cum? Ce mort? Maică Precistă!

Drumeţul vede pânza albă şi se sperie atât de tare, încât fără să vrea, face o săritură înapoi. Vederea neaşteptată a cadavrului are asupra lui un efect covârşitor. Se zgribuleşte şi rămâne cu gura căscată şi ochii holbaţi… Stă aşa vreo trei minute, fără să scoată un cuvânt, ca şi cum nu şi-ar crede ochilor, apoi începe să bolborosească:

— Doamne! Maică Precistă! Îmi vedeam de drum, n-am făcut rău nimănui şi uite ce pedeapsă pe capul meu, aşa, din senin…

— Dumneata ce eşti? îl întreabă flăcăul. Faţă bisericească?

— N-u… nu… Umblu de la o mănăstire la alta, să mă rog… Îl cunoaşteţi pe Mi… Mihail Polikarpîci, administratorul fabricii? Sunt nepotul lui… Facă-se voia ta, Doamne! Dar voi, de ce staţi aici?

— Facem de pază… Aşa avem poruncă.

— Aşa, aşa… bolboroseşte omul cu rasă, trecându-şi palma peste ochi. Şi de unde-i răposatul?

— E un trecător.

— Asta-i viaţa! Eu… eu am să… am să mă duc, fraţilor… M-am pierdut de tot cu firea. Mă tem de morţi mai rău ca de orice, dragii mei… Poftim, spuneţi şi voi! Cât timp omul acesta a fost în viaţă, nimeni nu-l băga în seamă; acum însă, când e mort şi trupul îi putrezeşte, tremurăm în faţa lui ca în faţa unui vestit conducător de oşti sau a unui preasfinţit vlădică… Asta-i viaţa! Şi ce s-a întâmplat cu el? A fost omorât?

— Dumnezeu ştie! Poate că a fost omorât, poate că a murit de moarte bună.

— Aşa, aşa… Cine ştie, fraţilor, poate că sufletul lui gustă acum dulceaţa raiului!

— Sufletul lui mai umblă încă pe aici, pe lângă trup… spune flăcăul. Nu părăseşte trupul timp de trei zile.

— Mda… Ce frig e anul ăsta! Îmi clănţăne dinţii… Vasăzică, o ţin tot înainte…

— Până dai de sat, iar de acolo o iei la dreapta, de-a lungul malului.

— De-a lungul malului… Aşa… Ce să mai zăbovesc aici? Plec… Rămâneţi cu bine, fraţilor!

Omul cu rasă face vreo cinci paşi pe drum şi se opreşte.

— Am uitat să las o copeică pentru înmormântare, spune el. Pot să las o copeică, fraţi creştini?

— Asta trebuie s-o ştii tu mai bine, doar umbli pe la mănăstiri. Dacă a murit de moarte bună, o să-i fie de folos la pomenirea sufletului, dar dacă şi-a pus el singur capăt zilelor, apoi faci păcat.

— Aşa-i… Poate că-i într-adevăr un sinucigaş! Mai bine îmi păstrez copeica. Of, păcatele mele, păcatele mele! Să-mi dai o mie de ruble şi tot nu m-aş învoi să stau aici… Rămâneţi cu bine, fraţilor!

Omul cu rasă se îndepărtează încet şi se opreşte din nou.

— Nu ştiu ce să fac… bolboroseşte el. Să rămân aici, lângă foc, să aştept zorile… mi-e frică. Să plec… iar mi-e frică. Tot drumul o să văd prin întuneric moroi… Pedeapsă de la Dumnezeu! Am făcut pe jos cinci sute de verste şi n-am păţit nimic şi când să mă apropii de casă, am dat de belea… Nu pot să merg şi pace!

— E drept, are de ce să-ţi fie frică…

— Nu mi-e frică nici de lupi, nici de hoţi, nici de întuneric, dar de morţi mă tem. Mă tem şi gata! Vă rog în genunchi, fraţi creştini, însoţiţi-mă până în sat!

— N-avem voie să plecăm de lângă mort.

— N-o să vadă nimeni, fraţilor! Zău că n-o să vadă! Dumnezeu o să vă răsplătească însutit! Hai taică, hai cu mine, fă-mi binele ăsta! Taică! De ce taci?

— E prostănac… spune flăcăul.

— Hai cu mine, prietene! Îţi dau cinci copeici!

— Pentru cinci copeici parc-aş merge, spune flăcăul, scărpinându-se în cap, dar n-avem voie… Doar dacă Sioma, prostănacul, vrea să rămână singur… atunci te însoţesc eu. Ce zici, Sioma, rămâi singur aici?

— Rămân… se învoieşte prostănacul.

— Atunci s-a făcut. Haidem!

Flăcăul se scoală în picioare şi pleacă împreună cu omul cu rasă. După un minut, paşii şi glasurile lor nu se mai aud. Sioma închide ochii şi moţăie tihnit. Focul începe să se stingă şi peste cadavru se aşterne o umbră mare, neagră…

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”,

Nr. 247, 9 septembrie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Mic tablou). Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără subtitlu şi cu eliminarea unei fraze, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Cu înlocuirea câtorva cuvinte, a fost inclusă în ediţiile ulterioare ale aceleiaşi culegeri. Cu eliminarea câtorva fraze, a intrat în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.

Subiectul povestirii e luat din practica medicală a lui Cehov. În ziua de 4 iunie 1884, el îi scria lui N. Leikin: „M-am întors chiar acum de la o autopsie medico-legală, care a avut loc la 110 verste de Voskresensk… Un sătuc în panică, martorii, vătăşelul cu insigna lui, baba văduvă care bocea la 200 de paşi de locul autopsiei şi doi ţărani având însărcinarea de paznici pe lângă cadavru… Lângă paznici, care nu scot o vorbă, un mic foc, gata să se stingă… Păzirea cadavrelor, zi şi noapte, până la sosirea autorităţilor, constituie o îndatorire a ţăranilor, care nu-i plătită de nimeni…”