Tată de familie

De obicei, toate acestea se petrec după o pierdere serioasă la cărţi, sau după o beţie, când stomacul bolnav începe să se revolte. Stepan Stepanîci Jilin se trezeşte din somn mahmur şi din cale afară de posomorât. E ciufulit, plouat şi acru; faţa lui pământie exprimă nemulţumire: nu ştii dacă e supărat sau dacă îi e silă de ceva. Se îmbracă încet, îşi bea pe îndelete apa de Vichy şi începe să se plimbe prin toate încăperile.

— Aş vrea să ştiu ce vită încălţată a umblat pe aici şi n-a închis uşile? bombăne el supărat, înfăşurându-se mai strâns în halat şi pufnind tare, cu scârbă. Să se ia de jos hârtia asta! De ce zace aici? Ţinem douăzeci de servitori şi în casă parcă-i la birt. Cine a sunat? Cine dracu’ o mai fi?

— E baba Anfisa, care l-a moşit pe Fedea al nostru, îi răspunde nevasta.

— Nu se mai isprăveşte odată cu pomanagiii ăştia!…

— Dumnezeu să te mai înţeleagă, Stepan Stepanîci! Chiar tu ai poftit-o şi acum faci gură!

— Nu fac gură, vorbesc şi eu. Ai face mai bine, draga mea, să te apuci de treabă, în loc să stai aşa, cu mâinile în sân şi să-mi tot cauţi pricină. Pe onoarea mea dacă le înţeleg pe femeile astea! Nu le în-ţe-leg! Cum pot să stea zile întregi fără să facă nimic? Bărbatul munceşte, trage la jug ca un bou, ca o v-vită, şi nevasta, tovarăşa de viaţă, stă ca o cucoană mare, nu face nimic şi aşteaptă doar prilejul să se certe cu bărbatul, ca să-şi mai alunge urâtul. E timpul să te laşi, draga mea, de obiceiurile astea de elevă de pension. Nu mai eşti domnişoară, ci mamă, soţie! Întorci capul? Aha! Nu-ţi place să auzi tristul adevăr?

— Constat că nu spui adevăruri triste decât când te doare ficatul.

— Sigur! Dă-i drumul cu scenele, dă-i drumu’!

— Ia spune! Ai tras ieri un chef în vreun restaurant din împrejurimile oraşului? Sau ai jucat cărţi pe la cineva?

— Şi chiar de ar fi aşa? Mă priveşte! Nu dau socoteală nimănui! Banii pe care-i pierd sunt ai mei! Ceea ce cheltuiesc eu şi ceea ce se cheltuieşte în casa asta îmi aparţine mie! Mă auziţi? Mie!

Şi aşa mai departe, pe acelaşi ton. Niciodată însă Stepan Stepanîci nu se arată mai înţelept, mai virtuos, mai sever şi mai drept ca în timpul prânzului, când toţi cei din casă sunt adunaţi în jurul lui. Povestea începe de obicei cu supa. După ce a sorbit prima lingură, Jilin se încruntă şi încetează de a mai mânca.

— Nemaipomenit… mormăie el. După câte văd, voi fi nevoit să mănânc la birt.

— Ce-i? se nelinişteşte nevasta. Nu-i bună supa?

— Trebuie să ai un gust porcesc ca să mănânci lăturile astea! Curat potroacă, şi miroase şi a cârpă murdară… În loc de ceapă, parcă aţi băgat în ea ploşniţe… E pur şi simplu revoltător, Anfisa Ivanovna! se adresează el băbuţei, care e poftită la masă. Spune şi dumneata: În fiecare zi, dau o groază de bani pentru coşniţă… mă lipsesc de atâtea şi, când colo; iată ce mi se dă să mănânc! Se vede că dumnealor vor să-mi las serviciul şi să mă duc chiar eu la bucătărie să gătesc.

— Dar supa-i bună astăzi… bâiguie sfios guvernanta.

— Da? Găseşti? se răsteşte Jilin, privind-o mânios. De altfel, fiecare cu gusturile lui. În general, trebuie să mărturisesc că nu ne potrivim deloc la gusturi, Varvara Vasilievna. Dumitale, bunăoară, îţi place purtarea acestui băieţaş (cu un gest teatral Jilin îl arată pe fiul său, Fedea), eşti încântată de el, pe când eu… eu sunt revoltat. Da!

Fedea, un băiat de şapte ani, palid, bolnăvicios, se opreşte din mâncat şi lasă ochii în jos. Chipul lui se face şi mai palid.

— Da, dumneata eşti încântată, iar eu revoltat… Nu ştiu care dintre noi are dreptate, dar îndrăznesc să cred că, în calitate de tată, îmi cunosc mai bine fiul decât dumneata. Uită-te la el cum stă pe scaun! Oare aşa stă un copil bine-crescut? Aşază-te cum se cuvine!

Fedea ridică bărbia în sus, îşi lungeşte gâtul şi i se pare că stă mai drept. În ochi i se ivesc lacrimi.

— Mănâncă! Ţine lingura ca lumea! Stai că-ţi arăt eu ţie, băiat rău ce eşti! Să nu îndrăzneşti să plângi! Uită-te la mine!

Fedea îşi dă silinţa să-l privească drept în faţă, dar obrazul îi tremură şi ochii i se umplu de lacrimi.

— A-a-a… plângi? Tu eşti vinovat şi tot tu plângi? Treci la colţ, dobitocule!

— Dar… să-şi mănânce mai întâi prânzul! îl apără mama.

— Fără prânz! Asemenea ticăl… asemenea ştrengari n-au dreptul să-şi mănânce prânzul!

Cu chipul schimonosit şi tremurând din tot trupul, Fedea se dă jos de pe scaun şi se duce la colţ.

— Să nu crezi că ai scăpat cu atât! continuă tatăl. Dacă nimeni nu vrea să se ocupe de educaţia ta, am s-o fac eu. N-am încotro… Cu mine n-ai să-ţi faci de cap şi nici n-ai să plângi la masă! Măgarule! Destul cu trândăvia! Ai înţeles? Destul! Tatăl tău munceşte, trebuie să munceşti şi tu! Nimeni nu mănâncă pe degeaba! Trebuie să fii om! Mă-nţelegi? Om!

— Încetează odată, pentru Dumnezeu! îl roagă nevasta, pe franţuzeşte. Măcar faţă de străini stăpâneşte-te… Bătrâna aude totul şi, prin ea, va afla acum tot oraşul…

— N-am ce ascunde! răspunde Jilin pe ruseşte. Anfisa Ivanovna vede că am dreptate. Găseşti că ar trebui să fiu mulţumit de acest derbedeu? Ştii câţi bani mă costă? Ştii, netrebnicule, cât mă coşti? Sau crezi că am fabrică de bani, că-i capăt pe nimic? Nu scânci! Taci din gură! Mă auzi sau nu? Ce, vrei să te bat cu nuiaua, nemernicule?

Fedea scoate un fel de scheunat şi începe să plângă cu hohote.

— Asta-i prea de tot! spune mamă-sa, sculându-se de la masă şi aruncându-şi şervetul. Niciodată nu ne tihneşte masa! Mi se opresc bucăţile aici!

Îşi arată gâtlejul şi, ducându-şi batista la ochi, iese din sufragerie.

— S-a supărat doamna!… mormăie Jilin, zâmbind în silă. Prea e gingaşă. De, Anfisa Ivanovna, astăzi, oamenilor nu le place să audă adevărul… Şi tot pe mine mă scoate vinovat!

Câteva minute se scurg în tăcere. Jilin aruncă o privire asupra farfuriilor şi, văzând că nimeni nu s-a atins încă de supă, scoate un oftat adânc şi se uită ţintă la chipul stacojiu, neliniştit, al guvernantei.

— De ce nu mănânci, Varvara Vasilievna? întreabă el. Te simţi şi dumneata jignită? Aşa-a… Nu-ţi place adevărul. Ce vrei, iartă-mă, asta mi-e firea: nu ştiu să fiu făţarnic… Vorbesc totdeauna pe şleau (un oftat). Observ însă că prezenţa mea aici e supărătoare. În faţa mea nu se poate nici vorbi, nici mânca… Ce să fac? De ce nu mi-aţi spus-o? Aş fi plecat… Am să şi plec.

Jilin se scoală de pe scaun şi se îndreptă cu o înfăţişare demnă spre uşă. Trecând pe lângă Fedea, care plânge cu hohote, se opreşte.

— După cele ce s-au petrecut aici, eşti liber, domnule, îi spune el lui Fedea, dând cu multă demnitate capul pe spate. Nu mă mai amestec în educaţia dumitale. Mă spăl pe mâini! Îţi cer iertare, că, dorindu-ţi binele din toată inima, părinteşte, te-am tulburat, şi pe dumneata şi pe îndrumătoarele dumitale! Totodată, îmi declin pentru totdeauna răspunderea pentru soarta dumitale…

Fedea scoate un ţipăt şi începe să plângă şi mai tare. Jilin se îndreaptă cu multă demnitate spre uşă şi se retrage în iatacul lui.

După un somn bun, Jilin începe să simtă mustrări de conştiinţă. Îi e ruşine de nevastă, de băiat, de Anfisa Ivanovna şi parcă are o piatră pe inimă, gândindu-se la cele întâmplate în timpul prânzului. Dar amorul propriu îi e prea mare, n-are curajul să fie sincer şi continuă să facă pe supăratul şi să mormăie…

A doua zi de dimineaţă, se trezeşte într-o dispoziţie minunată şi fluieră vesel în timp ce se spală. Când intră în sufragerie să-şi bea cafeaua, îl găseşte pe Fedea care, zărindu-l, se scoală şi-l priveşte năuc.

— Ce-i, tinere? îl întreabă vesel Jilin, aşezându-se la masă. Ce mai e nou? Sănătos? Voinic? Hai, vino-ncoace, rotofeiule, sărută-l pe tatăl tău!

Palid, fără un zâmbet, Fedea se apropie de tatăl său şi îi atinge cu buze tremurătoare obrazul; apoi se trage înapoi şi se aşază tăcut la locul lui.

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, Nr. 233, 26 august, la rubrica „Efemeride”, cu titlul: Ţapi ispăşitori (Dedicat multor taţi). Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg.

Scurtată, cu un titlu nou şi cu modificări stilistice, a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.

Cu ocazia revizuirii, a fost schimbat titlul şi sfârşitul povestirii, iar textul a fost scurtat şi modificat din punct de vedere stilistic.