Cronologie vie
Salonul consilierului de stat Şaramîkin e cufundat într-o penumbră plăcută. O lampă mare de bronz cu abajur verde colorează într-un verzui à la „noaptea din Ucraina” pereţii, mobila, chipurile… Când şi când, din cămin, unde mocneşte o buturugă, ţâşneşte flacără scurtă, care aruncă pentru o clipă asupra chipurilor luciri de incendiu, dar aceasta nu strică armonia luminii. Cum spun artiştii, tonul general e bine susţinut.
În jilţul din faţa căminului şade, cu înfăţişarea unui om abia ridicat de la o masă bună, Şaramîkin în persoană, un domn în vârstă, cu favoriţi cărunţi de funcţionar şi cu ochi albaştri, blânzi. Pe faţă îi stăruie o expresie de duioşie şi pe buze îi flutură un zâmbet trist. Alături de el, pe un scăunaş jos, întinzându-şi alene mădularele şi încălzindu-şi picioarele la cămin, şade viceguvernatorul Lopnev, un bărbat arătos, de vreo patruzeci de ani. Lângă pian se joacă copiii lui Şaramîkin: Nina, Kolea, Nadia şi Vanea. Prin uşa întredeschisă, ce dă în biroul Doamnei Şaramîkina, se strecoară sfioasă o rază de lumină. Dincolo de uşă, la masa ei de scris, stă nevasta lui Şaramîkin, Anna Pavlovna, preşedinta comitetului local de cucoane, o femeiuşcă vioaie şi picantă, de vreo treizeci de ani şi ceva… Ochişorii ei negri, ageri, aleargă prin pince-nez pe paginile unui roman franţuzesc. Sub roman zace o dare de seamă, cam zdrenţuită, a comitetului, pe anul trecut.
— Pe timpuri, oraşul nostru era mai fericit în privinţa asta, spune Şaramîkin, privind sclipirile jarului din cămin, cu ochii lui blânzi, pe jumătate închişi. Nu era iarnă să nu ne viziteze vreo celebritate. Ne-au vizitat şi actori, şi cântăreţi vestiţi. Astăzi însă… e curată batjocură! În afară de scamatori şi de flaşnetari, nu mai vine nimeni. N-ai nicio desfătare estetică… Trăim ca într-o pădure. Da, da… Vă aduceţi aminte Excelenţă, de tragedianul acela italian, cum Dumnezeu îi spunea?… Un brunet înalt… Zi-i pe nume!… Aha, da! Luigi Ernesto de Ruggiero… Un talent excepţional… Ce forţă! Când rostea un cuvânt, se cutremura tot teatrul. Aniutocika mea s-a interesat mult de acest talent. Ea a stăruit să i se pună teatrul la dispoziţie, tot ea i-a plasat biletele pentru vreo zece reprezentaţii… În schimb, el îi dădea lecţii de declamaţie şi de mimică. Ce suflet mare! A venit în oraşul nostru… să nu mint… acum vreo doisprezece ani… Ba nu, mint… mai puţin… Să fie vreo zece ani… Câţi ani are Nina noastră, Aniutocika?
— Merge pe zece! strigă Anna Pavlovna din biroul ei. Dar de ce?
— Nimic, mămico, întrebam aşa… Veneau şi cântăreţi buni… Vă aduceţi aminte de tenore di grazia Prilipcin? Ce suflet şi ăsta! Ce înfăţişare! Blond… un chip expresiv, maniere pariziene… Şi ce glas, Excelenţă! Păcat de un lucru numai: unele note le cânta din stomac, iar pe „re” îl scotea parcă din nas. Altfel, totul era minunat. Spunea că studiase cu Tamberlic… Aniutocika şi cu mine am intervenit să i se dea sala clubului public şi, în semn de recunoştinţă, el venea la noi şi ne cânta zile şi nopţi întregi… Dădea şi lecţii de canto Aniutocikăi… A sosit în oraşul nostru, după cât îmi aduc aminte, în postul cel mare. Acum vreo… vreo doisprezece ani. Ba nu, mai mult… Ce memorie proastă am, Doamne iartă-mă! Câţi ani are Nadecika noastră, Aniutocika?
— Doisprezece!
— Doisprezece… dacă adăugăm zece luni… Ei da, chiar aşa, treisprezece!… Pe timpuri parcă era şi mai multă viaţă în oraşul nostru… Să luăm, bunăoară, seratele de binefacere. Ce serate se dădeau la noi înainte! O minunăţie! Se cânta, se jucau piese, se recita… îmi aduc aminte cum, după război, când erau cantonaţi aici prizonierii turci, Aniutocika a organizat o serată în folosul răniţilor. S-au adunat o mie şi o sută de ruble… Îmi aduc aminte că ofiţerii turci erau de-a dreptul vrăjiţi de glasul Aniutocikăi şi îi sărutau întruna mâna. He, he… Or fi ei asiatici, dar sunt o naţie recunoscătoare. Serata a fost atât de izbutită, încât – poate n-aveţi să mă credeţi – dar am pomenit de ea şi în jurnalul meu intim. Asta a fost, parcă văd şi acum, în anul… şaptezeci şi şase… greşesc! Şaptezeci şi şapte… Ba nu! Daţi-mi voie, când au fost cantonaţi la noi turcii? Ce vârstă are Kolecika al nostru, Aniutocika?
— Am şapte ani, tată! spune Kolea, un băieţandru negricios, cu chipul oacheş şi părul negru ca pana corbului.
— Da, am îmbătrânit, nu mai avem aceeaşi energie!… încuviinţează şi Lopnev, oftând. Din asta se trag toate… Bătrâneţea, taică! Azi nu mai sunt oameni de iniţiativă, iar cei care au fost – au îmbătrânit… Nu mai au focul de odinioară. Când eram mai tânăr, nu-mi plăcea ca societatea să se plictisească… Eram primul aghiotant al Annei Pavlovna a dumitale… Fie că era vorbă să dăm o serată în scop de binefacere, fie să organizăm o loterie, fie să ajutăm vreo celebritate în trecere pe la noi – îmi lăsam toate treburile baltă şi începeam demersurile necesare. Îmi aduc aminte cum, într-o iarnă, mă trudisem atât de mult cu toate aceste demersuri şi alergături, încât m-am şi îmbolnăvit… N-am să uit niciodată iarna aceea!… Îţi aduci aminte ce reprezentaţie am născocit cu Anna Pavlovna a dumitale în folosul sinistraţilor de pe urma incendiului?
— Dar în ce an a fost asta?
— Nu-i chiar atât de mult… în anul şaptezeci şi nouă… Ba nu, în anul optzeci, pare-mi-se! Dă-mi voie, ce vârstă are Vanea al dumitale?
— Cinci! strigă din birou Anna Pavlovna.
— Prin urmare, acum şase ani… Da-a, taică, alte vremuri erau! Acum nu mai e acelaşi lucru! Nu mai avem focul de altădată!
Lopmev şi Şaramîkin cad pe gânduri. Buturuga aruncă o ultimă flacără şi începe să prindă o pojghiţă de cenuşă.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 8, 23 februarie. Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără modificări, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886, fiind apoi inclusă şi în ediţiile următoare ale culegerii. A fost aleasă pentru Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.
