La baia de aburi
1
— Ei tu, ăla de colo, strigă un domn gras cu pielea bălană, zărind prin norii de abur un lungan costeliv cu o ţăcălie rară şi cu o cruce mare de alamă spânzurată pe piept, mai dă drumul la abur!
— Eu nu sunt băiaş, Înălţimea Voastră, ci bărbier. Nu-i treaba mea să umblu la abur. Dar poate-mi porunciţi să vă pun nişte ventuze cu sânge?
Domnul cel gras îşi pipăie coapsele roşii, se gândeşte o clipă, apoi răspunde:
— Ventuze? Ştiu eu? Ei, hai să punem! Tot nu mă grăbesc.
Bărbierul dă fuga la intrare să-şi ia dichisul şi, după vreo cinci minute, pe spatele şi pe pieptul domnului cel gras, încep să se înnegrească zece pahare.
— Eu vă ştiu pe Înălţimea Voastră, îi dă zor bărbierul, aplicând cea de-a unsprezecea ventuză. Aţi binevoit să vă îmbăiaţi la noi şi sâmbăta trecută, când am „operat” bătăturile Înălţimii Voastre. Eu sunt Mihailo bărbierul. Nu v-aduceţi aminte de mine? Că doar aţi binevoit să mă întrebaţi despre fetele de măritat din oraş.
— Da, parcă! Şi ce-i cu asta?
— Ce să fie?… Nimic… Ajunez acum şi e păcat, Înălţimea Voastră, să-mi judec aproapele. Dar, parcă tot nu mă rabdă inima să nu vorbesc deschis. Să mă ierte Cel de Sus, dar astăzi, fetele care se mărită sunt sucite şi fără minte… Pe timpuri, umblau toate să ia un om de nădejde, cu scaun la cap, cu ceva bani puşi deoparte, chibzuit şi cu frica lui Dumnezeu. Pe când azi, sunt moarte după ăi cu şcoală. Încearcă să le vorbeşti de un domn funcţionar sau negustor. Îţi râd în nas. Să le dai numai oameni tobă de carte. Asta le trebuie acum. Da’, vedeţi că şi cartea asta nu este nici ea la fel pentru tot omul: câte unul cu carte înaintează în slujba lui şi ajunge până la cea mai înaltă dregătorie, iar altul poate să rămână toată viaţa lui un nepricopsit de conţopist, de-l îngropi cu talerul. Şi sunt mulţi de soiul ăsta. Vine şi pe aici unul cu carte… Un telegrafist. Ştie de toate, e în stare să facă orice telegramă. Numai că de spălat se spală fără săpun. Mai mare mila să te uiţi la el!
— E sărac, dar cinstit, se aude o voce cavernoasă de bas de pe laviţa de deasupra. Trebuie să ne mândrim cu asemenea oameni. Învăţătura înfrăţită cu sărăcia este o mărturie de înalte calităţi sufleteşti, nătărăule!
Mihailo aruncă o privire piezişă spre laviţa de sus… Acolo şade în capul oaselor, biciuindu-se pe burtă cu măturica de mesteacăn, o arătare slabă, ciolănoasă, numai pielea şi osul. Faţa nu i se vede, fiind în întregime acoperită de pletele care-i cad peste nas şi peste gură. Nu i se zăresc decât ochii: nişte ochi plini de răutate şi dispreţ, care-l privesc ţintă.
— E din ăia pletoşi! făcu cu ochiul Mihailo clientului său. Din ăia cu „idei”. E de speriat cum s-au înmulţit. Nici nu le mai ştii socoteala… Ia te uită la el cum îi curg laţele, arătarea! Când te aude vorbind creştineşte, se strâmbă ca dracul la vederea icoanei. A sărit să apere învăţătura! Uite: oameni din ăştia le plac fetelor de azi. Chiar din ăştia, Înălţimea Voastră. Să nu ţi se facă scârbă? Astă toamnă m-a chemat la dânsa fata unui preot. „Găseşte-mi un logodnic, Michel”, – în casele mari pe unde mă duc să fac ondulaţii, aşa mi se spune: „Michel”, – „găseşte-mi un logodnic, mi-a spus ea, dar să fie scriitor”. Spre norocul ei, tocmai aveam unu’ la-ndemână. Unu’ care venea la cârciumă la Porfiri Emelianîci şi-i băga pe toţi în sperieţi, ameninţându-i că-i dă la gazetă. Dacă, ferească sfântul, se întâmpla ca un chelner să vină să-i ceară bani pentru votca pe care o băuse, numai ce-i ardea o scatoalcă. „Cum??? Bani??? De la mine??? Dar ştii tu, mă, cine sunt eu? Ştii că pot să scriu la gazetă că ai omorât un om?” Un fluieră vânt; numai zdrenţe. La el mă gândisem pentru fata popii. L-am momit cu banii părintelui, i-am arătat poza domnişoarei şi am pus la cale o vedere. I-am făcut rost şi de un costum de haine cu chirie… Dar toate au fost degeaba. Domnişoarei nu i-a plăcut. A găsit că nu avea destulă „melancolie” în ochi. E! Nici ea nu ştie ce naiba îi trebuie.
— Asta e o calomniere a presei! răsună iarăşi, cavernoasă, vocea de bas de pe patul de sus. Nemernicule!
— Ce face? Eu, nemernic? Hm! Ai noroc că ajunez. Altfel ţi-aş fi spus eu ceva pentru acest „nemernicule”! Carevasăzică şi dumneata eşti scriitor?
— Nu sunt scriitor, dar te poftesc să nu vorbeşti despre lucruri pe care nu le înţelegi. În Rusia au fost mulţi scriitori şi ei au adus mult folos. Au luminat ţara – şi pentru asta trebuie să-i cinstim, nu să le aruncăm ocări. Şi nu vorbesc numai de scriitorii mireni, ci şi de cei bisericeşti.
— Feţelor bisericeşti nu le trece prin cap să se ocupe de astfel de chestii.
— Tu nu poţi să-nţelegi asta, nătărăule! Dmitri din Rostov, Innokenti din Kerson, Filaret de la Moscova şi alţi sfinţi părinţi ai bisericii au contribuit mult la luminarea minţilor!
Mihailo îi aruncă o privire şi mai piezişă, şi dă din cap cu tâlc.
— Ei, domnule, asta-i cam prea de tot… mormăie el, scărpinându-se la ceafă. Asta-i cu filozofie… Nu degeaba ai laţe aşa de lungi. Da, da, nu degeaba! Ştim noi bine ce va să zică asta şi o să-ţi dovedim ce fel de om eşti. Înălţimea Voastră, mai ţineţi niţel ventuzele, că eu mă întorc îndată; dau fuga până afară.
Trăgându-şi pantalonii uzi de aburi şi plescăind cu picioarele goale prin apă, Mihailo se repede la intrare.
— O să iasă acum din baie unu’ cu plete, spuse el vânzătorului care stătea în dosul unei tejghele cu săpun. Nu-l scăpa din ochi şi ţin-te după el. Zăpăceşte poporul… E din ăia cu „idei”. Ar trebui poate să-l aducem pe Nazar Zaharîci.
— Păi vorbeşte cu unul dintre băieţi.
— Să băgaţi de seamă că o să iasă acum din baie unu’ cu plete! şopteşte în taină Mihailo băieţilor de la vestiar. Zăpăceşte poporul. Nu-l scăpaţi din ochi, vestiţi pe patroană să trimită după Nazar Zaharîci, să vină să-i ardă un proces-verbal. Îi dă zor cu tot felul de chestii… E din ăia cu „idei”…
— Care să fie? se întreabă, cu îngrijorare, băieţii. Unu’ cu plete? Da’ nu s-a dezbrăcat nici unu’ din ăia aici. În baie n-au intrat decât şase inşi. Uite-le straiele aici: doi tătari, un domn gras, doi negustori şi un diacon. Asta-i tot. Se vede că l-ai luat pe părintele diacon drept unul din ăia.
— Ce tot vorbiţi, diavolilor? Eu ştiu ce spun.
Mihailo cercetează hainele atârnate în cuiere, pipăie antereul, ridică din umeri şi pe faţă i se întipăreşte o mare nedumerire.
— Şi cum arăta diaconul?
— Uscat, cu o barbă rară şi tuşeşte mereu.
— Hm! face Mihailo. Hm! carevasăzică m-am stropşit la o faţă bisericească. Doamne, ce încurcătură! Mare păcat! Şi tocmai azi când ajunez, măi fraţilor! Cum să mă mai spovedesc, dacă am jignit o faţă bisericească? Iartă-mă, Doamne, pe mine păcătosul! Mă duc să-i cer iertare…
Mihailo se scarpină în cap şi, cu o mutră tristă, se întoarce la baie. Părintele diacon nu mai e pe poliţa de sus. Stă jos lângă robinete şi, răşchirându-şi larg picioarele ciolănoase, umple ligheanul cu apă.
— Părinte diacon! începe Mihailo cu o voce plângăreaţă. Iertaţi-mă, pentru numele lui Cristos, iertaţi-l pe păcătos.
— De ce să te iert?
Mihailo oftează adânc şi se închină până la pământ în faţa diaconului.
— Fiindcă am crezut că aveţi „idei”!
2
— Ce nu pot eu înţelege, e că aşa frumoasă şi cuminte cum este, fata dumitale tot nu s-a măritat încă! spune Nikodim Egorîci Potîcikin, urcându-se pe laviţa de sus.
Nikodim Egorîci e gol, gol ca tot omul în pielea goală, dar are şapcă pe cap. Temându-se să nu i se urce cumva sângele la cap şi să-l lovească damblaua, face întotdeauna baia de aburi cu şapca pe cap. Interlocutorul său, Makar Tarasîci Peşkin, un bătrân pirpiriu, cu picioare subţiri şi vinete, dă din umeri şi răspunde:
— Nu s-a măritat, fiindcă Dumnezeu a fost zgârcit cu mine şi nu mi-a dat destulă tărie de caracter. Sunt prea moale şi prea bun, Nikodim Egorîci, şi azi cu blândeţea nu poţi să faci nimic. Logodnicii de azi sunt răi. Trebuie să ştii să te porţi cu ei aşa cum merită.
— Adică cum răi? Ce vrei să spui cu asta?
— Sunt râzgâiaţi. Ştii cum merită să-i tratezi, Nikodim Egorîci? Sever, da, sever. Nu trebuie să stai la îndoială sau să-i iei cu mănuşi. Cum îi simţi că vor să umble cu şoalda, apucă-i de gât şi du-i la judecată, dă-le peste bot, sau trimite să cheme sergentul din post. Asta e! Aşa trebuie procedat. Sunt oameni de nimic! Nişte secături!
Cei doi prieteni se întind unul lângă altul pe laviţa de sus şi încep să mânuiască de zor măturicile de mesteacăn.
— Da, domnul meu, nişte secături! continuă Makar Tarasîci. Multe am avut eu de îndurat de pe urma lor, canaliile dracului! Dacă aş fi fost om mai de caracter, Daşa mea ar fi fost de mult măritată şi ar fi avut copii. Asta e! Şi de aia – dacă stăm să vorbim drept şi sincer – sexul feminin stă atât de prost azi: 50% sunt fete bătrâne. Şi trebuie să ţii seama, Nikodim Egorîci, că fiecare dintre ele a avut în tinereţea ei un logodnic. Te întreb atunci pe dumneata: de ce nu s-au măritat? Păi, asta e: de ce? Fiindcă părinţii n-au ştiut cum să-i ţină pe logodnici şi i-au scăpat din mână.
— Asta da, cam aşa e!
— Tineretul de azi e răsfăţat, prost şi are idei liberale. Îi place să trăiască pe banii altuia şi caută numai chilipiruri. Un pas nu face fără bani. Tu să-i cânţi în strună şi el să-ţi pape banii. Tot aşa şi cu însurătoarea. Umblă cu gânduri ascunse. „Dacă mă însor – zice el – măcar să fac o afacere” Asta încă n-ar fi nimic. Haleşte, crapă, ia-mi banii; dar barem însoară-te cu fie-mea, fă-mi măcar hatârul ăsta. Dar se întâmplă ca unii să te mai şi înşele, să-ţi mănânce banii pe de gratis şi să păţeşti câte şi mai câte. Sunt unii care vin la peţit, se logodesc, dar cum ajung la adică, la punctul critic, la cununie, schimbă macazul! şi p-aci ţi-e drumul, auzi că s-a logodit cu alta. Bună treabă e să fii logodnic! O adevărată plăcere. Ţi se dă să mănânci, să bei, ba ţi se dau şi bani împrumut. Trai, neneacă! D-aia îl vezi pe câte unu’, logodnic până la adânci bătrâneţe, până la moarte. Nici n-are nevoie să se însoare. Capu-i e tot o chelie, barba i-a albit, genunchii i se îndoaie, dar el tot logodnic a rămas. Mai sunt şi unii care nu se însoară din prostie. Omul netot nu ştie singur de ce are nevoie şi tot caută. Ba-i aşa, ba-i pe dincolo. Umblă-umblă, peţeşte-peţeşte şi, dintr-odată, aşa, fără să ştie de ce, hodoronc-tronc: „Nu pot, nu mai vreau!” Să-l luăm, bunăoară, pe domnul Katavasov, primul logodnic al Daşei. Era profesor de liceu şi consilier titular. A învăţat toate ştiinţele: ştia franţuzeşte, nemţeşte, matematici. Dar când a fost la adică, s-a dovedit un dobitoc şi nimic mai mult. Dormi, Nikodim Egorîci?
— Eu? Aş, de unde. Am închis ochii doar aşa… de plăcere…
— Stai să vezi… Cum îţi spuneam, domnul Katavasov a început să se învârtească pe lângă Daşa. Nu-ţi mai spun că pe atunci Daşa nu avea nici douăzeci de ani. Aşa era de frumoasă, că toată lumea se minuna de ea: parcă era o piersică! Dolofană, „formalistă” la trup… Consilierul de stat Ciceronov-Gravianski – era atunci la Ministerul Cultelor – se târa în genunchi ca Daşa să vină la ei guvernantă. Dar ea n-a vrut. Katavasov ăsta a început să vină pe la noi. Venea în fiecare zi şi stătea până la miezul nopţii. Discuta mereu cu fata mea despre diferite ştiinţe şi fizici. Îi aducea cărţi, o asculta cântând la pian. Mai mult îi dădea zor cu cărţile. Daşa mea e destul de citită şi aşa, n-avea nevoie de cărţile lui. Îşi pierdea numai vremea de pomană. Dar el îi dădea zor înainte: ba citeşte asta, ba citeşte ailaltă… O plictisea de moarte. Văd eu că s-a îndrăgostit de Daşa. Nici ea nu zicea ba. „Nu-mi place – îmi tot spunea ea – fiindcă nu-i militar.” Nu era el militar, asta-i adevărat, dar nici de lepădat. Avea post bun, avere, neam de boier, nu bea, ce mai vrei? A cerut-o. I-am dat binecuvântarea mea… Nici n-a pomenit de zestre. Parcă n-ar fi fost om, ci un duh care putea trăi şi fără zestre. Treaba lui! S-a sorocit nunta. Dar ce crezi dumneata? Cu trei zile înainte de nuntă, numai ce-l văd că vine la mine în prăvălie, cu ochii roşii, tras şi galben la faţă şi tremurând tot de parcă era speriat. „Ce s-a întâmplat?” îl întreb eu. „Iartă-mă, Makar Tarasîci, îmi răspunde el, dar nu pot să mă însor cu Daria Makarovna. M-am înşelat. Văzând-o atât de tânără, plină de atâta candoare, credeam că voi găsi în ea un teren solid, o desăvârşită prospeţime sufletească. Dar ea a şi avut timpul să dobândească înclinări. E atrasă de falsa strălucire a lucrurilor ce bat la ochi, nu ştie ce e munca… înclinările astea le-a supt odată cu laptele mamei sale…” Şi dă-i şi dă-i, de nu mai ţin minte ce a mai spus… Vorbea şi plângea. Şi eu? Се-am făcut eu? Eu, domnul meu, l-am ocărât şi apoi l-am lăsat să plece. Nu m-am dus nici la judecător, nu m-am plâns nici superiorilor lui, nu l-am făcut nici măcar de râs în oraş. Dacă m-aş fi dus la judecător, apoi de! s-ar fi temut că-l fac de ruşine şi s-ar fi însurat. Superiorii lui nu s-ar mai fi uitat la ce a supt fie-mea sau nu. Dacă ai sucit capul unei fete, apoi ia-o. Ai auzit de negustorul Kleakin? Ăsta om! Nu te uita că-i ţărănoi. Te miri singur ce a fost în stare să facă. Şi logodnicul fie-sii a început să facă nazuri, fiindcă mirosise că era ceva în neregulă cu zestrea. Da’ el – adică Kleakin – l-a dus într-o magazie, a încuiat uşa, a scos din buzunar un revolver mare, încărcat cu gloanţe adevărate şi i-a spus: „Jură în faţa icoanelor că ai să te-nsori că, de nu, te omor pe loc, canalie ce eşti!” Flăcăul, ce era să facă? A jurat şi s-a însurat. Ăsta bărbat! Dar vezi că eu nu-s în stare să fac aşa ceva… Nu mă pricep nici măcar să sar la bătaie… Pe Daşa mea a mai ochit-o unul de la consistoriu: un ucrainean – Briuzdenko. Era şi el tot de la Ministerul Cultelor. Cum a văzut-o, s-a şi îndrăgostit de ea. Îi tot dădea târcoale, roşu ca racul, bolborosea tot felul de cuvinte fără şir, parcă-i ieşea foc pe gură. Ziua venea la noi acasă şi noaptea se plimba sub fereastră. S-a îndrăgostit şi Daşa de el. I-au plăcut ochii lui de ucrainean. Spunea că vede în ei flăcări şi nopţi întunecate. Până la urmă, a cerut-o şi el. Trebuie să-ţi spun că şi Daşa era în culmea fericirii. „Tată – îmi spunea ea – nici ăsta nu e militar, dar e şi el de la Ministerul Cultelor. E ca şi cum ar fi din intendenţă. De asta îl iubesc atât de mult.” Ce vrei? Fată, fată, da’ ştie ce vrea, auzi: intendenţă! A întrebat ucraineanul de zestre, s-a tocmit, s-a prefăcut mai întâi că nu-i convenea, apoi a primit tot, numai să se facă nunta cât mai repede. Dar în ziua nunţii s-a uitat la musafirii care se adunaseră în casă şi odată s-a luat cu mâinile de păr: „Dumnezeule – a strigat el – câte rude mai au! Nu-s de acord, nu pot, nu mai vreau!” şi dă-i şi dă-i! Degeaba am încercat eu să-i explic: „Ţi-ai ieşit din minţi, Înălţime. Cu cât ai mai multe rude, cu atât e mai mare cinstea!” Da’ el – nimic: n-a vrut şi pace. Şi-a luat pălăria şi dus a fost!
Dar povestea nu s-a sfârşit. A mai fost un caz. A mai cerut-o pe Daşa mea brigadierul silvic Alealeaev. S-a îndrăgostit de ea din pricina cuminţeniei şi purtărilor ei. S-a îndrăgostit şi Daşa de el. Îi plăcea caracterul lui serios. Şi era într-adevăr un om bun, nobil, fin. A cerut-o în căsătorie şi a făcut totul pe îndelete, aşa cum se cade omului serios şi nobil. A controlat toată zestrea, până la cele din urmă mărunţişuri. A răscolit toate cuferele. A ocărât-o pe Matriona fiindcă nu avusese grijă şi moliile mâncaseră paltonul. Mi-a adus şi mie un inventar al averii lui. Om fin, ce vrei. Aş face un păcat să spun ceva rău despre el. Îţi mărturisesc că îmi plăcea şi mie foarte mult. Om solid. S-a tocmit cu mine două luni. Eu îi dădeam opt mii, iar el cerea opt şi cinci sute. Nu mai isprăveam cu tocmeala. Ne aşezam la ceai, beam vreo cincisprezece pahare şi tot ne tocmeam. Până la urmă i-am mai dat două sute. N-a vrut. Şi, pentru trei sute de ruble s-a spart târgul. Când a plecat, a plâns… tare o mai iubea pe Daşa! Acum mă ocărăsc eu singur pe mine. Ar fi trebuit să-i dau dracului şi cele trei sute de ruble, sau să-l sperii că am să-l fac de râs în tot oraşul, sau, şi mai bine, să-l duc într-o odaie întunecoasă şi să-i trag câteva. Am rămas mofluz, păgubaş. Aşa-mi trebuie, dacă am făcut pe prostul. Ce să-i faci, Nikodim Egorîci? Dacă n-am tărie de caracter!
— Da, asta aşa e! Ei, eu mă duc… A început să mă doară capul…
Nikodim Egorîci s-a mai biciuit o dată şi a coborât de pe laviţă. Makar Tarasîci a oftat, a pus mâna din nou pe măturica de mesteacăn şi a început să se plesnească şi mai vârtos.
Primul capitol a apărut pentru prima oară cu titlul „La baia de aburi” în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 10, 9 martie. Semnat: A. Cehonte. Povestirea a intrat, cu unele îndreptări, în culegerea „În amintirea lui V. G. Bielinski”, Moscova, 1899. Autograful povestirii e păstrat la secţia de manuscrise a Academiei de ştiinţe din U.R.S.S. Capitolul al doilea a apărut pentru prima oară cu titlul „Despre logodnici” în revista „Budilnik”, 1883, Nr. 42, 29 octombrie. Semnat: A. Cehonte. Cu neînsemnate modificări ale primului capitol şi cu revizuirea limbajului lui Peşkin, mai înainte Pepelov, din al doilea capitol, a intrat în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. Culegerea de opere din 1899, întocmită de autor, începe cu această povestire.
