Fiinţe mărunte

„Mult stimate domn, părinte şi binefăcător!” îşi compunea funcţionarul Nevîrazimov ^xxv scrisoarea de felicitare către şeful său. „Vă doresc să petreceţi atât această zi de Paşti, cât şi cele multe ce vor urma, în plină sănătate şi belşug. Doresc şi familiei dumneavoastră…”

Lampa, în care gazul era pe isprăvite, fumega, răspândind un miros înecăcios. Pe masă, chiar pe lângă mâna lui Nevîrazimov, alerga zănatică încoace şi încolo o libarcă rătăcită. Într-o odaie ceva mai depărtată de biroul funcţionarului de serviciu, Paramon portarul îşi lustruia pentru a treia oară şi cu atâta foc ghetele de zile mari, încât zgomotul scuipatului şi al periei se putea auzi în toate încăperile.

„Се-aş mai putea să-i scriu nemernicului?” îşi frământa mintea Nevîrazimov, ridicând ochii în tavanul afumat.

Pe tavan văzu un cerc întunecat – umbra abajurului. Mai jos, cornişa plină de praf şi, sub cornişă, pereţii goi, zugrăviţi cine ştie când într-un albastru roşcat. Încăperea aceasta a funcţionarului de serviciu i se păru lui Nevîrazimov atât de hâdă şi de pustie, încât i se făcu milă nu numai de el, ci chiar şi de libarcă..

„Eu îmi fac orele şi plec, dar ea va rămâne dejurnă în camera asta toată viaţa ei de libarcă! gândea el, întinzându-se şi căscând. Ce plictiseală! Să-mi lustruiesc şi eu ghetele, sau ce să fac?

După ce se mai întinse o dată, Nevîrazimov îşi târî picioarele până în camera portarului. Paramon nu-şi mai lustruia ghetele… Cu peria într-o mână şi cu cealaltă făcându-şi semnul crucii, stătea lângă ferestruica deschisă şi asculta…

— Se trag clopotele! îi şopti el lui Nevîrazimov, privindu-l ţintă cu ochii larg deschişi. A început!

Nevîrazimov îşi apropie şi el urechea de ferestruică şi ascultă. Odată cu aerul proaspăt, primăvăratic, năvălea în odaie dangătul clopotelor de Paşti. Zvonul lor se amesteca cu huruitul trăsurilor şi din harababura de sunete se desprindea desluşit numai dangătul vioi, subţire ca un glas de tenor, al clopotului bisericii celei mai apropiate, şi râsul zgomotos, ascuţit, al unui trecător.

— Ce forfotă! oftă Nevîrazimov, privind jos în stradă, unde sumedenia de umbre se iveau şi se topeau în lumina felinarelor. Toţi se grăbesc să se ducă la Înviere… Sigur că ai noştri au şi tras câte o duşcă şi acum hoinăresc prin oraş. Ce veselie pe ei, ce taifas. Numai pe mine m-a oropsit soarta să stau ţintuit aici, într-o asemenea seară. Şi asta în fiecare an!

— Cine vă pune! Doar nu eraţi dumneavoastră de serviciu astăzi, ci Zastupov ^xxvi , care v-a plătit să-i ţineţi locul. Cum îi vine cuiva chef să se plimbe, dumneavoastră gata sunteţi să-l înlocuiţi. Asta-i lăcomie!

— Lăcomie! Pe dracu! La ce să te lăcomeşti! Nu iau decât două ruble şi uneori câte o cravată, aşa, pe deasupra… Asta-i sărăcie, nu lăcomie! Bine ar fi să mă pot duce acum cu câţiva prieteni la slujba Învierii, după aceea să iau o gustare bună, ca de Paşti… Să beau, să mănânc, apoi să mă culc şi să dorm pe săturate! Sau să şed frumos la masă, cu un cozonac sfinţit în faţă, cu samovarul şuierând lângă mine, şi de cealaltă parte a mesei, cu o fată drăguţă, care să-mi placă… Tragi un păhăruţ, o apuci de bărbie, şi parcă eşti altul… te simţi om… Da’ ce să mai vorbim!… S-a dus dracului viaţa… Poftim, alt terchea-berchea care trece tolănit în trăsură, şi eu stau ţintuit aici şi-mi rumeg amarul…

— Fiecare cu norocul lui, Ivan Danîlici. O să dea Dumnezeu şi o să ajungeţi la un grad mare şi atunci o să vă plimbaţi şi dumneavoastră cu trăsura.

— Eu? Glumeşti, măi frate! Mai departe de consilier titular ^xxvii n-am să ajung niciodată, orice aş face… Eu sunt incult.

— Păi parcă şeful nostru e mai dihai? Nu prea are nici el carte şi totuşi…

— Ei, şeful nostru a furat o sută de mii de ruble până a ajuns aici. Apoi, şi înfăţişarea lui nu se potriveşte cu a mea… Cu mutra mea păguboasă nu poţi să ajungi departe! Am şi un nume păcătos: Nevîrazimov! Ce mai una alta, frate dragă, situaţia mea e fără nădejde. Trăieşte, dacă-ţi place; dacă nu, spânzură-te…

Nevîrazimov se depărtă de ferestruică şi, copleşit de jale, începu să se plimbe fără rost prin odăi. Dangătul clopotelor se făcea din ce în ce mai tare… Nu mai era nevoie să stai lângă fereastră ca să-l auzi. Şi cu cât vuietul lor se auzea mai desluşit, cu cât trăsurile huruiau mai tare, cu atât mai întunecaţi păreau pereţii, mai afumată cornişa şi cu atât mai rău fumega lampa.

„Се-ar fi s-o şterg de la serviciu?” gândi Nevîrazimov.

Dar fuga aceasta nu i-ar fi folosit la nimic. După ce ar fi ieşit din clădirea instituţiei în care lucra şi ar fi hoinărit o vreme prin oraş, s-ar fi dus acasă, unde totul era şi mai hâd şi mai trist ca în camera funcţionarului de serviciu… Şi să zicem că ar fi petrecut bine de Paşti, dar ce-ar fi urmat după aceea?

Aceiaşi pereţi trişti, aceleaşi zile de sărbătoare în care se tocmea funcţionar de serviciu, aceleaşi scrisori de felicitare…

Nevîrazimov se opri în mijlocul camerei şi rămase pe gânduri.

Nevoia unei alte vieţi, mai bune, îi strânse nespus de dureros inima. Fu cuprins de o dorinţă sălbatică de a se afla deodată în stradă, de a se contopi cu mulţimea vie, de a fi părtaş la sărbătoarea în cinstea căreia vuiau toate clopotele şi huruiau trăsurile. I se făcu un dor nebun de cele trăite cândva în copilărie: familia, adunată toată, chipurile solemne ale rudelor, faţă de masă albă, lumină, căldură… Revăzu în gând trăsura în care tocmai trecuse o cucoană, paltonul cu care se plimba fudul şeful personalului, lanţul de aur care împodobea pieptul secretarului… Apoi se perindară prin minte alte imagini: un pat cald, Stanislavul, nişte ghete noi, o uniformă de serviciu fără coate tocite… I se perindau prin minte, fiindcă jinduia atâta după ele…

„Sa fur ceva? se întrebă el dintr-odată. De furat e uşor, dar de ascuns e mai greu… Se spune că ăi de fură fug în America, dar dracu’ ştie unde o fi şi America aia! Şi ca să furi îţi trebuie un pic de cultură.”

Dangătul amuţi. Se auzea acum numai huruitul îndepărtat al trăsurilor şi tusea lui Paramon, dar jalea şi mânia lui Nevîrazimov creşteau tot mai mult, înăbuşindu-l. Ceasornicul de perete al instituţiei bătu douăsprezece şi jumătate.

„Dacă aş face un denunţ? Proşkin a făcut un denunţ în scris şi de atunci totul îi merge din plin…”

Nevîrazimov se aşeză la birou şi se adânci în gânduri. Lampa, în care gazul se sfârşise, fumega cât putea, gata-gata să se stingă. Libarca rătăcită tot mai alerga de colo până colo pe masă şi nu-şi găsea adăpost…

„De făcut un denunţ, se poate, dar cum? Trebuie ticluit cu toate echivocurile, cu fel de fel de aluzii, aşa cum a făcut Proşkin… Eu, de unde să pot aşa ceva? Aş scrie o comedie, ceva de pe urma căreia tot eu aş păţi-o. Aş încurca totul, lua-m-ar dracu’!”

Şi tot bătându-şi capul să afle un mijloc de a ieşi din situaţia sa fără de ieşire, privirea îi căzu pe ciorna scrisorii de felicitare începută cu puţin înainte. Această scrisoare era adresată unui om pe care-l ura din tot sufletul şi de care se temea, unui om de la care de zece ani de zile căuta să obţină transferarea sa dintr-un post de şaisprezece ruble într-unul de optsprezece…

— Aha… nu te mai astâmperi, drăcoaico! spuse el, plesnind mâniat cu palma libarca ce avusese nenorocul să-i atragă atenţia. Scârbo!

Libarca căzu pe spate şi începu să dea disperată din picioare… Nevîrazimov o apucă de un picior şi o aruncă în sticla lămpii. În sticlă zvâcni o flacără scurtă şi se auzi sfârâind…

Şi Nevîrazimov se simţi uşurat.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 12, 23 martie. Semnată: A. Cehonte. A intrat, cu eliminarea unei fraze, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886; cu neînsemnate modificări, a intrat în ediţia a doua a aceleiaşi culegeri şi în ediţiile ulterioare. A intrat în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III, cu schimbarea câtorva cuvinte. Publicăm textul din 1901.