Mihalţul

O dimineaţă de vară. În văzduh pluteşte o linişte deplină: doar un cosaş ţârâie încet pe mal şi un pui de vultur ţipă sfios pe undeva. Nori pufoşi ca zăpada stau nemişcaţi pe cer… În apropiere de cabina de baie la care se lucrează, dulgherul Gherasim, un ţăran înalt şi uscăţiv, cu păr creţ, roşcat şi obrajii năpădiţi de barbă şi mustăţi, se bălăceşte în apă sub crengile verzi ale unei răchite. Gâfâie, suflă şi, clipind întruna, se sileşte să scoată ceva de sub rădăcinile răchitei. Faţa îi e lac de sudoare. La un stânjen de Gherasim, dulgherul Liubin, un ţăran tânăr, cocoşat, cu faţa triunghiulară şi ochii mici, înguşti, ca de chinez, stă în apă până la gât. Atât Gherasim cât şi Liubin sunt în cămaşă şi nădragi. Amândoi s-au învineţit de frig, fiindcă e mai bine de un ceas de când stau în apă…

— Ce-l tot împingi cu mâna? strigă Liubin, cocoşatul, tremurând ca apucat de friguri. Mă, deşteptule! Ţine-l, ţine-l zdravăn, că de nu, scapă blestematul! Ţine-l, când îţi spun!

— Nu scapă el… Unde să scape? S-a băgat sub o rădăcină… răspunde Gherasim cu un glas de bas răguşit, adânc, care nu vine din gâtlej, ci din străfundul pântecului. E alunecos, ticălosul, n-ai de ce să-l apuci.

— Apucă-l de după urechi, de după urechi!

— Nu se simt urechile… Stai că l-am apucat de ceva… L-am apucat de buză… Ia te uită, vrea să muşte, dihania!

— Nu-l trage de buză, nu-l trage, că ai să-l scapi! Apucă-l de după urechi… de după urechi! Iar ai început să-l împingi cu mâna! Dobitoc mai eşti, Doamne iartă-mă! Apucă-l!

— „Apucă-l”… îl maimuţăreşte Gherasim. Te găsişi şi tu mare comandir… De ce nu vii tu să-l apuci, diavol cocoşat? Ce stai?

— L-aş apuca eu, dacă s-ar putea… Dar poţi sta în picioare lângă mal când eşti mărunt ca mine? Acolo-i adânc!

— Ei şi ce-i dacă-i adânc… înoată…

Cocoşatul dă din mâini, se apropie înot de Gherasim şi se agaţă de ramuri. La prima încercare însă de a se aşeza în picioare se afundă cu cap cu tot, slobozind băşicuţe de aer.

— Ţi-am spus că-i adânc! zice el, rotind mânios albul ochilor. Ce, vrei să mă urc pe grumajii tăi?

— Pune piciorul pe o rădăcină… îs multe, parcă ar fi o scară…

Cocoşatul pipăie cu călcâiul o rădăcină şi, ţinându-se cu nădejde de mai multe ramuri dintr-odată, se aşază în picioare pe ea. După ce se cumpăneşte şi se întăreşte pe poziţia cea nouă, se apleacă din şale şi, silindu-se să nu-i intre apă în gură, începe să scormonească cu mâna dreaptă printre rădăcini. Încurcându-se în alge, alunecând pe muşchiul care acoperă rădăcinile, mâna sa nimereşte deodată cleştii ascuţiţi ai unui rac.

— Numai tu mai lipseai aici, diavole! spune Liubin, aruncând mânios racul pe mal.

În cele din urmă, tot pipăind întruna, dă de braţul lui Gherasim şi, coborând de-a lungul lui, ajunge la ceva alunecos, rece.

— Iacătă-l! zâmbeşte Liubin. E ma-a-re de tot, puşlamaua… Ia răşchiră-ţi degetele, să-l apuc eu de urechi… Stai, nu mă împinge cu cotul… acuşi îl prind… acuşi, lasă-mă numai să-l apuc… S-a băgat adânc de tot sub rădăcină, puşlamaua, nici n-ai de ce să-l iei… Nu poţi să-i ajungi până la cap… Numai burta o simţi… Ia omoară-mi ţânţarul ăsta de pe gât, că mă pişcă! Acuşi îl apuc… de urechi… Ia-l şi tu dintr-o parte, înghesuie-l! Împunge-l cu degetul!

Umflându-şi obrajii, oprindu-şi răsuflarea, cocoşatul holbează ochii şi, pesemne, izbuteşte să-şi strecoare degetele „pe după urechi”, dar deodată ramurile de care se ţine cu mâna stângă se rup şi, pierzându-şi echilibrul, Liubin se prăbuşeşte în apă – pleosc! Cercuri speriate parcă pornesc spre mal şi pe locul în care s-a dus la fund se ridică băşicuţe de aer. Cocoşatul iese la suprafaţă şi, suflând apă pe nări, se apucă iar de ramuri.

— Ia vezi, poate că te îneci, împieliţatule, şi o să trebuiască să dau socoteală pentru tine!… mormăie cu glasu-i răguşit Gherasim. Ieşi din apă, lua-te-ar naiba! Lasă că îl scot eu singur!

Încep înjurăturile… Soarele arde, arde întruna. Umbrele se fac mai scurte, se strâng, asemenea coarnelor unui melc… Iarba înaltă, înfierbântată de soare, răspândeşte un miros puternic, dulceag, de miere. Se apropie amiaza, şi Gherasim şi Liubin tot se mai bălăcesc în apă sub sălcii. Basul răguşit şi tenorul piţigăiat răzbiţi de frig tulbură liniştea zilei de vară.

— Trage-l de după urechi, trage-l! Stai niţel, să-l împing afară! Hei, unde te bagi cu ditai pumnul? Dă-i cu degetul, nu cu pumnul, tontule! Ia-l dintr-o parte! Ia-l din stânga, că în dreapta e o groapă! Vezi să n-ajungi tu cina lui ucigă-l toaca! Trage-l de buză!

Se aud pocnete de bici… Mânată de văcarul Efim, o cireadă se îndreaptă alene de-a lungul malului spre locul ei de adăpat. Văcarul, un moşneag prăpădit, cu un singur ochi şi cu gura strâmbă, merge cu capul plecat. Mai întâi se apropie de apă oile, apoi caii şi după cai, vacile.

— Împinge-l pe dedesubt! aude el glasul lui Liubin. Bagă-ţi degetul! Parca-ai fi surd, diavole! Ptiu!

— Cu ce vă munciţi acolo, mă fraţilor? strigă Efim.

— Cu un mihalţ! Nu izbutim cu niciun chip să-l scoatem! S-a băgat sub o rădăcină! Ia-l dintr-o parte! Dintr-o parte, mă omule, dintr-o parte!

Un minut, Efim stă cu ochiul holbat la pescuitori, apoi îşi descalţă opincile, îşi aruncă desaga de pe umăr şi îşi scoate cămaşa. Nu mai are răbdare să-şi scoată şi nădragii şi, făcându-şi semnul crucii, se bagă în apă, cu ei cu tot, cumpănindu-se cu braţele lui subţiri, negricioase… Merge vreo cincizeci de paşi pe fundul mâlos, apoi începe să înoate.

— Staţi, copii! strigă el. Staţi! Să nu-l trageţi fără rost, că-l scăpaţi. Trebuie să te pricepi la asta!…

Efim se alătură dulgherilor şi tustrei se înghesuie în acelaşi loc, împingându-se unul pe altul cu coatele şi cu genunchii, gâfâind şi înjurând… Cocoşatul de Liubin iar înghite apă şi în văzduh răsună o tuse seacă.

— Unde-i văcarul? strigă cineva de pe mal. Efi-i-ime! Ei, văcarule! Unde eşti? A intrat ciurda în livadă! Scoate-o din livadă! Scoate-o repede! Da’ unde-i tâlharul ăla bătrân?

Se aud glasuri bărbăteşti, apoi unul de femeie… De după portiţa conacului, se arătă boierul Andrei Andreici, în halat croit dintr-un şal persan şi cu ziarul în mână… Se uită întrebător în direcţia de unde vin strigătele, apoi se îndreaptă repede, cu paşi mărunţi, spre cabina de baie…

— Ce-i aici? Cine zbiară? întreabă el aspru, zărind printre sălcii cele trei capete ude ale pescuitorilor. Ce tot moşiţi acolo?

— Prin… prindem peşte… bâiguie Efim, fără să ridice capul.

— Îţi arăt eu ţie peşte! Ciurda a dat năvală în livadă şi el prinde peşte!… Când o să fie gata baia, diavolilor? De două zile lucraţi şi nu se cunoaşte nimic…

— Isprăvim noi, răspunde Gherasim… Vara-i lungă, o să ai tot timpul să te îmbăiezi, Înălţimea Voastră… Pffrrr… Nu putem cu niciun chip s-o scoatem la capăt cu un mihalţ… s-a băgat sub o rădăcină şi parcă ar fi într-o vizuină: nu-l poţi urni din loc…

— Un mihalţ? întreabă boierul şi ochii săi prind să lucească. Scoateţi-l mai repede!

— Barem să ne dai cincizeci de copeici… Dacă facem treabă bună… E unul mare de tot, cât o negustoreasă… Face cincizeci de copeici, Înălţimea Voastră… cât ne-am trudit… Nu-l frământa, Liubin, nu-l frământa că-l nenoroceşti! Propteşte-l pe dedesubt! Trage rădăcina în sus, măi omule… cum ţi-o fi zicând? În sus, nu în jos, împieliţatule! Nu da din picioare!

Trec cinci minute, zece… Boierul îşi pierde răbdarea.

— Vasili! strigă el, întorcându-se spre conac. Vaska! Cheamă-l încoa’ pe Vasili!

Vine în fugă Vasili vizitiul. Mestecă ceva şi suflă greu.

— Ia bagă-te tu în apă, îi porunceşte boierul, şi ajută-i să scoată mihalţul… Nu-s în stare să scoată un mihalţ!

Vasili se dezbracă repede şi se bagă în apă.

— Acuşi… mormăie el, unde-i mihalţul? Acuşi îl scot… Cât ai clipi din ochi! Dumneata pleacă, moş Efim! Eşti om bătrân, vezi-ţi de treabă! Care e mihalţul? Acuşi îl scot… Aha, iacătă-l! Luaţi mâinile!

— Zău, să luăm mâinile? Asta ştim şi noi. Auzi, „luaţi mâinile!” Poftim, scoate-l tu dacă poţi!

— Dar cum vreţi să-l scot aşa? Trebuie apucat de cap!

— Şi capu-i sub rădăcină! S-a găsit cine să ne-nveţe! Dobitocu’!

— Hai, ţine-ţi gura, că te-ating! Boule!

— Înălţimea Sa e de faţă şi voi rostiţi astfel de vorbe… bâiguie Efim. Nici până mâine n-o să-l scoateţi, măi fraţilor! Prea dibaci s-a aciuiat el acolo!

— Staţi că vin şi eu… spune boierul şi începe să se dezbrace în grabă. Patru neghiobi şi nu puteţi scoate un mihalţ!

După ce se dezbracă, Andrei Andreici aşteaptă să se răcorească trupul, apoi se bagă în apă. Dar nici el nu face vreo ispravă.

— Trebuie tăiată rădăcina în partea de jos! hotărăşte în cele din urmă Liubin. Du-te după un topor, Gherasime! Daţi-mi un topor!

— Ia băgaţi de seamă să nu vă retezaţi degetele! spune boierul, când încep să se audă prin apă loviturile de topor în rădăcină. Hai Efime, şterge-o de aici! Lăsaţi că scot eu mihalţul… vad că nu vă pricepeţi…

Acum rădăcina e crestată. Oamenii o îndoaie uşor în sus şi, spre marea sa mulţumire, Andrei Andreici simte cum degetele lui se furişează sub urechile mihalţului…

— L-am prins, fraţilor! Nu vă îngrămădiţi… staţi binişor… îl trag!

La suprafaţa apei se iveşte capul mare al mihalţului şi, după el, trupul, negru, lung de vreo trei palme. Mihalţul dă tare din coadă şi se sileşte să scape din strânsoare.

— Îţi arde de joacă, frate. Te-am prins? Ehei!

Pe toate chipurile se revarsă un zâmbet dulce. O clipă, toţi privesc în tăcere la peşte.

— Straşnic mihalţ! bâiguie Efim, scărpinându-se subţioară. Ăsta cântăreşte zece funţi…

— Mda… se învoieşte boierul. Ia uitaţi-vă ce ficat barosan… Parcă stă să-i iasă din pântec… A… aoleu!

Mihalţul zvâcneşte o dată din coadă şi pescuitorii aud un plescăit înfundat. Toţi întind mâinile, dar e prea târziu – ia mihalţul de unde nu-i!

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 177, 1 iulie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Scenetă). Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Cu eliminarea câtorva fraze, a intrat şi în ediţiile ulterioare ale aceleiaşi culegeri. A intrat în Culegerea de opere din anul vol. II: Publicăm textul din 1900.

Subiectul povestirii e inspirat din impresiile culese la moşia Babkino, de lângă Moscova, unde Cehov şi-a petrecut trei veri de-a rândul (1885-1887). „Îmi aduc cât se poate de bine aminte cum dulgherii au instalat la Babkino o cabină de baie şi cum, în timpul lucrului în apă, au dat de un mihalţ” – scrie în amintirile sale М. P. Cehov, fratele scriitorului („Anton Pavlovici Cehov şi subiectele sale”. Moscova, 1923, pag. 33).