Prefăcuţii

Generăleasa Marfa Petrovna Pecionkina ^xlviii , „Pecionkinoaia” cum îi spun mujicii, practică de zece ani homeopatia. Astăzi, marţi, primeşte ca de obicei diferiţi bolnavi la dânsa în birou. În faţa ei, pe o măsuţă, se află o întreagă farmacie homeopatică, un tratat de medicină şi chitanţele spiţerului homeopat. Pe un perete sunt atârnate la vedere, în rame aurite, scrisorile unui vestit homeopat din Petersburg – după părerea Marfei Petrovna mare savant – şi portretul părintelui Aristarh, căruia generăleasa îi datorează salvarea: lepădarea ei de alopatia atât de dăunătoare şi revelaţia adevărului.

În vestibul se îngrămădesc bolnavii, în mare parte mujici. Afară de doi, trei dintre ei, toţi ceilalţi sunt desculţi, fiindcă generăleasa a dat ordin să-şi lase afară cizmele rău mirositoare.

Marfa Petrovna a primit până acum zece inşi şi porunceşte să fie chemat al unsprezecea bolnav.

— Gavrila Gruzd!

Uşa se deschide, dar în locul lui Gavrila Gruzd intră în birou Zamuhrişin ^xlix , moşier scăpătat, un moşneguţ cu o privire acră, ţinând sub braţ un chipiu de nobil. Îşi reazemă bastonul într-un colţ, se apropie de Marfa Petrovna şi, fără să scoată o vorbă, se aşază în faţa ei într-un genunchi.

— Ce faci? Ce-i asta, Kuzma Kuzmici! se sperie generăleasa, înroşindu-se toată. Pentru numele lui Dumnezeu, ridică-te!

— N-am să mă ridic tot restul zilelor mele! rosteşte solemn Zamuhrişin, lipindu-şi buzele de mâna ei. Să vadă tot poporul cum stau îngenuncheat în faţa ta, îngerul nostru păzitor, binefăcătoarea omenirii! Să vadă cine-i zâna tămăduitoare care mi-a dăruit viaţa, mi-a arătat calea cea adevărată şi mi-a luminat mintea întunecată până ieri de sofistică şi de scepticism! În faţa ta sunt gata să stau nu numai în genunchi, dar şi pe jăratic, lecuitoarea noastră, făcătoare de minuni, mama văduvelor şi a orfanilor! M-am tămăduit! Am înviat, Zâna mea!

— Sunt… sunt foarte fericită! bolboroseşte generăleasa, roşind de plăcere. E atât de mişcător să auzi astfel de lucruri. Şezi, te rog! Şi când te gândeşti că marţea trecută erai încă atât de bolnav!

— Şi încă ce bolnav! Mi-e groază să-mi aduc aminte! adaugă Zamuhrişin, luând loc pe un fotoliu. În tot corpul, în toate mădularele mi se cuibărise reumatismul. Opt ani m-am chinuit şi n-am ştiut ce-i o clipă de linişte. Durerile nu mă slăbeau nici ziua, nici noaptea, binefăcătoarea mea! Cu câţi doctori nu m-am căutat! Am fost şi la profesorii din Kazan, m-am tratat cu diferite nămoluri, am băut fel de fel de ape. Dar ce n-am încercat să fac! Mi-am cheltuit averea, încântătoarea mea doamnă, tot căutându-mi de sănătate. Toţi păcătoşii ăştia de doctori mi-au făcut şi mai mult rău, mi-au băgat boala şi mai adânc în mine. De băgat au băgat-o, dar de scos – aşi! Ştiinţa lor n-a ajuns atât de departe. Sunt toţi nişte bandiţi, care nu ştiu decât să ia bani, dar când e vorba de binele omenirii, nici nu se sinchisesc. Îţi prescriu acolo o chiromanţie oarecare, şi tu trebuie să stai s-o bei. Ce mai una alta: te bagă în pământ! Dacă n-ai fi fost dumneata, îngerul nostru, azi eram în groapă. Mă-ntorc acasă de la dumneata marţea trecută, mă uit la fărâmiturile pe care mi le-ai dat şi mă gândesc: „Ce rost să aibă şi astea? Oare să fie în stare firicelele astea ca de nisip şi care abia se văd, să mă tămăduiască de boala mea cumplită şi veche?” Aşa mă gândeam, necredinciosul de mine, şi zâmbeam. Dar cum am băgat o fărâmiţă în gură, gata! Parcă nici n-aş fi fost bolnav: ai fi zis că mi-a luat cineva suferinţa cu mâna. Nevastă-mea se uita la mine cu ochi mari şi nu-i venea să creadă: „Tu eşti, Kolea?” „Eu sunt!” îi răspund. Şi ne-am pus îndată amândoi în genunchi în faţa icoanei şi am început să ne rugăm pentru îngerul nostru izbăvitor: „Să-i trimiţi, Doamne, tot ce-i dorim noi.”

Zamuhrişin îşi şterge ochii cu mâneca, se scoală de pe scaun şi dă să se aşeze din nou într-un genunchi, dar generăleasa îl opreşte şi îl sileşte să ia loc în fotoliu.

— Nu mie trebuie să-mi mulţumeşti, spune ea înroşindu-se de emoţie şi uitându-se cu extaz la portretul părintelui Aristarh. Nu mie! Eu nu sunt decât o unealtă ascultătoare… Dar bine spui: cu dumneata s-a petrecut într-adevăr o minune! Un reumatism vechi de opt ani, să se vindece cu o singură fărâmiţă de „scrofulozo”!

— Ai avut marea bunătate să-mi dai trei fărâmiţe. Pe una dintre ele am luat-o la masă şi… gata! Seara, am mai luat una, iar pe a treia, a doua zi. De atunci nu mai simt nimic. Să zic şi eu că mă mai înţeapă ceva, dar nimic, absolut nimic! Şi când te gândeşti că mă pregăteam de moarte. I-am scris şi fiului meu, la Moscova, să vină în grabă. Dumnezeu ţi-a luminat mintea, tămăduitoarea noastră. Uite, acum mă plimb după pofta inimii şi mă simt ca în rai… Marţea trecută, când am fost la dumneata, şchiopătam. Acum însă sunt gata s-alerg chiar şi după un iepure, îmi vine să mai trăiesc o sută de ani. O singură supărare mai am: lipsurile noastre. Sunt sănătos, dar ce folos dacă n-am cu ce trăi? M-a copleşit nevoia mai rău decât boala… Bunăoară: acum ar trebui să semăn ovăz, dar cum să semăn dacă nu am sămânţă? Ar trebui s-o cumpăr. Dar bani, tufă!…

— Am să-ţi dau eu ovăz, Kuzma Kuzmici… Stai, stai te rog! Mi-ai făcut o plăcere atât de mare încât nu dumneata, ci eu trebuie să-ţi mulţumesc!

— Bucuria noastră! Cum de-a creat Dumnezeu o asemenea făptură!? Bucură-te de roadele faptelor dumitale bune! Noi, ceilalţi, păcătoşii, nu avem nici măcar cu ce să ne bucurăm… Suntem oameni mărunţi, bicisnici, şterşi, inutili… Numai cu numele mai suntem boieri, dar din punct de vedere material suntem nişte mujici, poate chiar mai rău… Trăim în conace de piatră, dar e doar o amăgire. Fiindcă prin tavan curge apa. N-am cu ce să-mi cumpăr şindrilă ca să-mi dreg acoperişul.

— Am să-ţi dau eu şindrilă, Kuzma Kuzmici.

Zamuhrişin îi mai cere şi o vacă, şi o scrisoare de recomandaţie pentru fiica sa, pe care vrea s-o trimită la un pension şi, mişcat de mărinimia Marfei Petrovna, începe să plângă, îşi strâmbă gura şi se scotoceşte în buzunar, căutându-şi batista. Generăleasa vede cum, odată cu batista, din buzunarul lui iese şi un ghemotoc de hârtie roşie care se rostogoleşte fără zgomot pe covor.

— N-am să te uit în vecii vecilor, bolboroseşte el. Am să spun copiilor mei să te pomenească, şi nepoţilor, din neam în neam… Iată, copii, cine m-a salvat pe mine de la moarte şi cine…

După ce îşi conduse pacientul până la uşă, rămasă singură, Marfa Petrovna se uită prin păienjenişul de lacrimi la părintele Aristarh, apoi învăluie cu o privire dezmierdătoare şi extaziată farmacia, manualul, chitanţele şi fotoliul în care cu o clipă înainte şezuse omul pe care ea l-a salvat de la moarte şi ochii îi cad pe ghemotocul de hârtie scăpat de pacient. Se pleacă, îl ridică de pe covor, îl desface şi găseşte în el cele trei fărâmiţe, pe care le dăduse lui Zamuhrişin.

— Sunt aceleaşi! se miră ea. Chiar hârtia este aceeaşi… Nici n-a desfăcut-o măcar! Dar în cazul acesta ce-a luat? Ciudat!… Doar nu m-o fi înşelând!

Şi, pentru prima oară în cei zece ani de practică, în sufletul generălesei se strecoară îndoiala…

Îşi cheamă pe rând pacienţii, dar, vorbind cu fiecare despre се-l doare, îşi dă seama de un lucru care mai înainte îi scăpase cu desăvârşire: toţi, dar absolut toţi, de la primul până la ultimul, ca şi cum s-ar fi înţeles, încep cu osanale, o proslăvesc pentru miraculoasa lor vindecare, se extaziază în faţa marii sale înţelepciuni şi a meşteşugului ei de tămăduitoare, ocărăsc pe doctorii alopaţi, apoi, când ea se înroşeşte de emoţie, încep să-şi înşire nevoile. Unul cere o bucată de pământ să-şi pună porumb, altul câteva care de lemne, al treilea învoire să vâneze în pădurile ei, şi aşa mai departe. Generăleasa se uită iarăşi la chipul dolofan şi binevoitor al părintelui Aristarh, căruia îi datora revelaţia adevărului şi un nou adevăr începe să-şi facă loc în inima ei şi s-o roadă, un adevăr trist, apăsător…

— Vicleni mai sunt oamenii!

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 26, 29 iunie, cu subtitlul (Povestire). Semnată: A.. Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Cu modificări stilistice, a intrat în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.