Nervi

Arhitectul Dmitri Osipovici Vaxin ^xlii se întoarse acasă, la vila sa din împrejurimile oraşului, sub impresia proaspătă a şedinţei de spiritism la care luase parte. Dezbrăcându-se şi întinzându-se în culcuşul în care avea să doarmă singur (doamna Vaxina se dusese la slujba de noapte din ajunul Rusaliilor), fără să vrea, Vaxin începu să se gândească la toate cele auzite şi văzute în seara aceea. La drept vorbind, nu fusese o şedinţă; dar toată seara nu se discutaseră decât lucruri înfricoşătoare. O domnişoară începuse nitam-nisam să vorbească despre ghicitul gândurilor, de la gânduri se trecuse pe nesimţite la spirite, de la spirite la moroi, de la moroi la cei înmormântaţi de vii… Un domn citise o poveste de groază cu un mort care se răsucise în mormânt. Şi chiar el, Vaxin, ceruse o farfurioară şi le arătase domnişoarelor cum se poate sta de vorbă cu duhurile. Între altele, îl chemase pe unchiu-său, Klavdi Mironovici, şi îl întrebase în gând: „N-ar fi timpul să-mi trec casa pe numele nevestei?” – la care unchiul răspunsese: „Fiecare lucru la timpul lui.”

„Sunt multe lucruri tainice şi… înfricoşătoare în natură… gândi Vaxin, trăgându-şi plapuma peste cap. Nu morţii sunt înfricoşători, ci necunoscutul.”

Ceasornicul bătu ora unu noaptea. Vaxin se întoarse pe partea cealaltă şi se uită de sub plapumă la flacăra albăstruie a candelei. Flacăra juca, luminând slab icoanele şi un portret mare al unchiului Klavdi Mironîci, atârnat în perete în dreptul patului.

„Ce-ar fi dacă în semiîntunericul ăsta ar apărea dintr-odată umbra unchiului? îi trecu lui Vaxin prin cap. Nu, asta nu-i cu putinţă!”

Stafiile sunt o superstiţie, născocirea unor minţi necoapte. Totuşi Vaxin îşi trase iar plapuma peste cap şi strânse mai tare pleoapele. Prin minte i se perindară cadavrul ce se răsucise în mormânt, răposata soacră-sa, un coleg care se spânzurase, o fată ce se înecase… Vaxin încercă să-şi alunge din minte gândurile negre, dar cu cât era mai hotărât să le gonească, cu atât mai limpezi se făceau vedeniile şi mai înfricoşătoare gândurile. Îl cuprinse frica.

„Mai mare ruşinea… sunt fricos ca un copil… Ce prostie!”

„Tac… tac… tac” – făcea ceasornicul din perete.

În marginea satului, la biserica din cimitir, paznicul trăgea clopotele. Sunetul era trist şi-ţi umplea sufletul de jale… Un fior rece i se prelinse lui Vaxin pe ceafă şi pe şira spinării. I se păru că cineva răsuflă greu deasupra capului lui, ca şi cum unchiul ar fi ieşit din cadru şi s-ar fi aplecat asupra nepotului… Vaxin îngheţă de frică. Încleştă dinţii şi îşi ţinu răsuflarea. Rămase astfel câteva clipe, dar când un cărăbuş intră în zbor pe fereastra deschisă şi începu să-i bâzâie gros deasupra patului, nu mai putu răbda şi trase cu deznădejde de şnurul soneriei.

— Was wollen Sie ^xliii , Demeter Osipîci? se auzi peste câteva clipe de după uşă glasul guvernantei.

— A, dumneata eşti, Rozalia Karlovna? se bucură Vaxin. De ce te-ai deranjat dumneata? Putea veni şi Gavrila…

— Chiar tumneafoastră tat trum la Gavrila în oraş, iar Glafira plecat unteva te cu seara… Nu este nimeni acas… Was wollen Sie doch? ^xliv

— Uite, draga mea, ce am vrut să-ţi spun… Ce voiam să zic?… Dar intră, nu te sfii! La mine-i întuneric…

Rozalia Karlovna, trupeşă, cu obrajii rumeni, intră în dormitor şi se opri într-o atitudine de aşteptare.

— Stai jos, te rog. Uite despre ce-i vorba. „Despre ce s-o întreb?” se gândea Vaxin, uitându-se cu coada ochiului la portretul unchiului şi simţind cum treptat, treptat, mintea lui tulburată revine la starea normală. La drept vorbind, uite ce voiam să te rog… Să nu uiţi să-i dai ordin omului care o să se ducă mâine la oraş să… hm… să-mi cumpere tuburi pentru ţigări… Dar stai jos!…

— Tuburi! Bine! Was wollen Sie noch? ^xlv

— Ich will… ^xlvi Eu nu will nimic dar… stai te rog jos! Mai era ceva şi vreau să-mi aduc aminte…

— Nu se cate ca o fat să stea în otaie te bărbat… văt că sunteţi un ştrencar… un clumeţ… Eu înţeles… Nu trezeşte un om pentru tuburi… Eu înţeles…

Rozalia Karlovna îi întoarse spatele şi ieşi. Oarecum liniştit de conversaţia cu ea şi ruşinat de lipsa lui de curaj, Vaxin îşi trase plapuma peste cap şi închise ochii. Vreo zece minute, se simţi relativ bine, dar curând începură iar să-i umble prin cap aceleaşi prostii… înciudat, dibui pe întuneric chibriturile şi, fără să deschidă ochii, aprinse o lumânare. Dar nici lumina nu-l ajută cu nimic. Cu închipuirea lui speriată i se părea că cineva îl priveşte din colţ şi că unchiul clipeşte din ochi.

— Am s-o sun din nou, dracu’ s-o ia… se hotărî el. Îi spun că sunt bolnav… s-o rog să-mi dea nişte picături.

Vaxin sună. Dar în casă nimic nu se clinti. Sună încă o dată şi, parcă drept răspuns la soneria lui, în cimitir răsună iar dangătul clopotelor. Înnebunit de spaimă, simţindu-şi trupul gheaţă, ieşi într-o fugă bezmetică din iatac şi, făcându-şi întruna semnul crucii şi ocărându-se pentru lipsa lui de curaj, se năpusti desculţ, numai în cămaşă şi izmene, spre odaia guvernantei.

— Rozalia Karlovna!… bâigui el bătând în uşă.

— Rozalia Karlovna! Dormi? Sunt… cum să zic… bolnav. Dă-mi nişte picături!

Niciun răspuns. În jur domnea linişte…

— Te rog… înţelegi? Te rog! Nu pricep ce rost au aceste… susceptibilităţi, mai ales când e vorba de un om… bolnav… Ce ţirlih-manirlih eşti, zău! La vârsta dumitale…

— Am să spun la soţia tumneafoastră… Nu tai pace la fat cinstit… Când fost la baron Anzig şi baron a frut vine la mine tupă chibrit, eu înţeles… eu înţeles întat ce chibrit vrea şi spus la baroness… Sunt fat cinstit…

— Dă-o dracului de cinste! Sunt bolnav… şi îţi cer picături. Înţelegi? Sunt bolnav!

— Soţia tumneafoastră femeie cinstit, şi tumneafoastră trebuie s-o iubiţi. Ja! ^xlvii E femeie nobil! Nu vreau fi tuşman la ea!

— Eşti o proastă şi atâta tot! Înţelegi? Proastă!

Vaxin se rezemă de uşor, îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să aştepte să-i treacă spaima. Nu se simţea în putere să se întoarcă în odaia lui, unde lumina candelei juca pe pereţi şi unde unchiul îl privea din ramă. Pe de altă parte, era cu totul necuviincios să rămână la uşa guvernantei numai în cămaşă şi izmene. Ce era de făcut? Ceasornicul bătu ora două, dar spaima tot nu-i trecuse şi nici nu se micşorase măcar. Pe coridor era întuneric şi din fiecare colţ îl privea ceva ameninţător. Vaxin se întoarse cu faţa spre uşă, dar îndată i se păru că din spate cineva îl trage uşor de cămaşă şi îl atinge pe umăr…

— Drace!… Rozalia Karlovna!

Nu mai primi niciun răspuns. Vaxin deschise sfios uşa şi aruncă o privire în odaie. Nemţoaica cea virtuoasă dormea dusă. O candelă lumina formele trupului ei dolofan, plesnind de sănătate. Vaxin intră şi se aşeză pe un cufăr de papură împletită, aflat lângă uşă. Prezenţa unei făpturi omeneşti chiar dormind buştean îl linişti.

„N-are decât să doarmă nemţoaica… îşi spuse el. Stau aici şi tac chitic până s-o crăpa de ziuă… Acum se luminează devreme.”

În aşteptarea zorilor, Vaxin se ghemui pe cufăr, îşi puse o mână sub cap şi căzu pe gânduri.

„Ce ţi-e şi cu nervii ăştia, dracu’ să-i ia! Sunt un om cult, inteligent, şi cu toate astea… e curată batjocură! Mi-e şi ruşine…”

Curând după aceea, tot trăgând cu urechea la răsuflarea uşoară, ritmică, a Rozaliei Karlovna, se linişti cu totul…

La ora şase dimineaţa, nevasta lui Vaxin se întoarse de la biserică. Negăsindu-şi bărbatul în iatac, se duse la guvernantă, să-i ceară mărunţiş ca să plătească birjarul. Intrând în odaia acesteia, rămase încremenită: Rozalia Karlovna dormea în pat, dezvelită din pricina căldurii, iar la trei paşi de ea, bărbatul Doamnei Vaxina sforăia senin, ghemuit covrig pe cufărul de papură împletită. Era desculţ şi numai în cămaşă şi izmene. Las pe seama altora să povestească ce-a făcut nevasta şi să descrie mutra bărbatului, când s-a trezit. În ce mă priveşte, depun armele, simţindu-mi neputinţa.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 23, 8 iunie, cu subtitlul: (Povestire). Semnată: A. Cehonte. Cu unele modificări, a intrat în culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887. Cu modificări stilistice şi prescurtată, a intrat în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.