Calul şi ciuta fremătătoare

Sunt ceasurile aproape trei noaptea. Soţii Fibrov nu dorm. El se răsuceşte întruna de pe o parte pe cealaltă, scuipând mereu; ea, o brunetă mică, slabă, stă întinsă, nu se mişcă şi priveşte gânditoare la fereastra deschisă, unde mijesc, posomorâţi şi încruntaţi, zorii zilei.

— Nu pot să dorm! oftează ea. Cum te mai simţi? Ţi-e greaţă?

— Da, cam…

— Nu pricep, Vasea, cum de nu ţi se face şi ţie lehamite să te întorci mereu acasă în halul ăsta! Nu-i noapte să nu fii bolnav. E o ruşine!

— Iartă-mă… Mi s-a întâmplat fără să vreau. Am băut la redacţie o sticlă de bere, apoi am cam întrecut măsura la „Arkadia”. Iartă-mă.

— Ce să te iert? Ar trebui să-ţi fie ţie singur scârbă de tine, silă. Scuipi, sughiţi… Eşti într-un hal fără de hal. Şi asta în fiecare noapte, în fiecare noapte! Nu-mi aduc aminte să fi venit vreodată treaz acasă.

— Eu nu vreau să beau, dar nu ştiu cum se întâmplă că până la urmă mă-mbăt. Blestemata asta de meserie e de vină. Hoinăreşti ziua întreagă prin oraş. Într-un loc iei un păhăruţ, în alt loc o bere, mai întâlneşti un prieten căruia îi place să tragă la măsea… şi cu care nu-i chip să nu bei ceva… Alteori nici nu poţi obţine vreo informaţie fără să goleşti cu cine ştie ce porc o sticlă de votcă. Astăzi, bunăoară, la incendiu, nu se putea să nu beau cu agentul.

— Da, blestemată meserie! oftează bruneta. Се-ar fi să te laşi de ea, Vasea!

— Să mă las? Nu se poate!

— Ba se poate foarte bine. Dacă ai fi un scriitor adevărat, dacă ai scrie versuri frumoase sau povestiri, nu zic, dar eşti un reporter oarecare, scrii despre furturi şi incendii. Şi sunt asemenea fleacuri, încât uneori ţi-e şi ruşine să le citeşti. Şi tot ar mai merge, dacă cel puţin ai câştiga vreo două-trei sute pe lună; dar tu primeşti acolo cincizeci de amărâte de ruble, şi nici acelea regulat. Trăim ca vai de capul nostru, în sărăcie şi mizerie. Locuinţa miroase a spălătorie, n-avem ca vecini decât lucrători de fabrică şi femei desfrânate… Toată ziulica nu auzi altceva decât vorbe şi cântece urâte. N-avem nici mobilă, nici rufărie; eşti îmbrăcat ca vai de lume, de-aia şi gazda te tutuieşte, iar eu arăt mai rău ca o ucenică de croitorie. Ne hrănim mai prost ca lucrătorii cu ziua… Tu mănânci te miri ce, pe la birturi, şi de cele mai multe ori, probabil pe socoteala altuia; cât despre mine… numai eu ştiu ce mănânc. Dacă am fi nişte plebei, nişte inculţi, m-aş mai împăca cu traiul ăsta, dar tu eşti nobil, ai absolvit universitatea, vorbeşti franţuzeşte… Eu am fost crescută la pension, răsfăţată…

— Ai puţină răbdare, Katiuşa, când o să mă cheme să scriu la „Orbul găinilor”, şi o să mă ocup de cronicile lor, o să începem o altă viaţă. Atunci am să iau o cameră mobilată.

— Asta mi-o făgăduieşti de trei ani de zile. Şi ce folos dacă te cheamă? Oricât ai primi, tu tot bei banii. Nu te laşi tu de cârdăşia scriitorilor şi actorilor tăi! Ştii ce, Vasea? Се-ar fi să-i scriu unchiului Dmitri Feodorîci, la Tula? Ţi-ar găsi un post minunat la vreo bancă sau la vreo instituţie de stat. Ar fi bine, Vasea! Te-ai duce, ca tot omul, la slujbă, ţi-ai primi în fiecare 20 ale lunii leafa şi n-am mai avea nicio grijă! Am lua cu chirie o căsuţă singură în curte, cu magazie, cu şopron pentru fân. La Tula poţi să închiriezi o casă minunată cu două sute de ruble. Ne-am cumpăra mobilă, veselă, feţe de masă, am lua bucătăreasă… am prânzi zilnic. Tu ai veni de la serviciu la ora trei, ai arunca o privire pe masă şi ai vedea tacâmuri curate, ridichi şi tot felul de gustări. Am creşte găini, raţe, porumbei, am cumpăra o vacă. În provincie poţi să ai toate astea pentru o mie de ruble pe an, dacă nu faci lux şi nu bei. Copiii noştri n-ar trăi în igrasie, ca acum, şi nici eu nu m-aş vedea silită să umblu mereu pe la spitale. Te rog din suflet, Vasea, hai să ne mutăm în provincie!

— Aş muri de plictiseală cu sălbaticii de acolo.

— Şi găseşti că aici e veselie mare? N-avem nici societate, nici cunoscuţi… Cu oamenii mai spălaţi şi cât de cât cumsecade, n-ai decât relaţii de afaceri; familiile lor nu le cunoaştem deloc. Cine vine pe la noi? Te întreb, cine? Cleopatra Sergheevna! După părerea ta, e o celebritate, fiindcă scrie foiletoane muzicale. După mine, e o femeie întreţinută, o destrăbălată. Cum poate o femeie să bea votcă şi să-şi scoată corsetul de faţă cu bărbaţii? Scrie articole, vorbeşte mereu de cinste, dar s-a împrumutat anul trecut de la mine cu o rublă şi nu mi-a dat-o înapoi nici până astăzi. Din când în când mai dă pe la tine poetul acela, de care tu faci atâta caz. Eşti grozav de mândru că-l cunoşti, fiindcă-i celebru, dar ia gândeşte-te sincer: merită?

— E un om cât se poate de cinstit sufleteşte!

— Da’ n-are niciun pic de haz. Nu vine la noi decât ca să se îmbete… Bea şi povesteşte anecdote deşuchiate. Alaltăieri, bunăoară, s-a îmbătat turtă şi a dormit toată noaptea aici pe podea. Dar actorii! Când eram fată, îi ridicam în slava cerului pe actorii celebri, dar de când te-am luat, mi-e scârbă de ei. Sunt veşnic beţi, grosolani, nu ştiu să se poarte în societatea femeilor, sunt fuduli, umblă cu cizme murdare. Sunt nişte oameni nesuferiţi! Nu înţeleg ce haz găseşti în anecdotele pe care le povestesc, cu râsul lor zgomotos, răguşit! Îi mai şi priveşti cu un fel de aer linguşitor, de parcă aceşti domni celebri ţi-ar face cine ştie ce hatâr, venind la tine… Ptiu!

— Ia lasă asta, te rog!

— Acolo, în provincie, ar veni la noi funcţionari, profesori de liceu, ofiţeri. Numai lume bine-crescută, plăcută, fără ifose. Ar bea ceai, ar lua câte un păhăruţ, dacă le-ai da, şi ar pleca fără larmă, fără anecdote… totul s-ar petrece liniştit, civilizat. Ar sta în fotolii şi pe divan şi ar discuta despre fel de fel de lucruri şi fata în casă le-ar servi ceai cu dulceaţă şi cu pesmeţi. După ceai ar cânta la pian şi din gură, ar dansa. Ar fi aşa de plăcut, Vasea! Pe la unsprezece, le-am da o gustare uşoară: cârnat, brânză, friptură rămasă de la prânz… După cină, te-ai duce să le însoţeşti pe Doamne, iar eu aş rămâne acasă să deretic.

— Ar fi tare plicticos, Katiuşa!

— Dacă te-ai plictisi acasă, te-ai duce la club sau în parc… Aici, dacă ieşi la plimbare, nu întâlneşti niciun cunoscut, şi vrând, nevrând, te apuci să bei, pe când acolo, la tot pasul întâlneşti un cunoscut. Stai de vorbă cu oricine vrei… Sunt profesori, avocaţi, medici – ai cu cine să schimbi o vorbă… Oamenii culţi sunt foarte căutaţi acolo, Vasea! Tu ai fi printre cei de frunte…

Şi Katiuşa visează mult timp astfel cu glas tare… Lumina cenuşie, plumburie, de dincolo de fereastră, se face încet, încet, albă… Liniştea nopţii e înlocuită pe nesimţite de însufleţirea dimineţii. Reporterul nu doarme, ascultă şi îşi ridică mereu capul greoi, pentru a scuipa… Deodată face o mişcare bruscă şi sare din pat… Chipul îi e palid, şi fruntea plină de broboane de sudoare…

— Mi-e tare rău, întrerupe el visările Katiuşei. Stai o clipă, mă întorc numaidecât…

Aruncându-şi pe umeri o pătură, iese grăbit din odaie şi face operaţia neplăcută, dar bine cunoscută băutorilor, în zorii zilei. Peste vreo două minute se întoarce, galben la faţă şi mai mult mort decât viu… Se clatină pe picioare… Pe faţă îi e întipărită o expresie de scârbă, de deznădejde, de groază aproape, ca şi cum abia acum ar fi înţeles cât de hâdă e viaţa pe care o duce. Lumina zilei îi înfăţişează sărăcia şi murdăria odăii în toată goliciunea ei şi expresia de deznădejde de pe faţă i se face şi mai adâncă.

— Katiuşa, scrie unchiului! bolboroseşte el.

— Da? Te învoieşti? strigă bucuroasă bruneta. Îi scriu chiar mâine şi îţi dau cuvântul meu de onoare că ai să capeţi un loc minunat! Vasea, nu glumeşti?

— Katiuşa, te rog… pentru Dumnezeu…

Şi Katiuşa începe din nou să viseze cu glas tare. Adoarme legănată de propriu-i glas. Vede în vis căsuţa din ograda prin care păşesc grav găinile şi raţele ei. Vede cum de la ferestruica podului o privesc porumbeii şi aude vaca mugind. În jur, totu-i liniştit: nici vecini destrăbălaţi, nici râsete răguşite, nici măcar acel nesuferit scârţâit de peniţă. Vasea păşeşte grav şi tacticos de-a lungul grădiniţei, spre portiţă. Se duce la serviciu. Şi sufletul Katiuşei e plin de împăcarea aceea care te face să nu mai doreşti nimic, când gândul se leneveşte…

Pe la amiază se trezeşte veselă. Somnul i-a făcut bine. Dar iată că, frecându-se la ochi, vede locul unde până mai adineauri se frământa în pat Vasea şi bucuria ce o cuprinsese îi cade din suflet ca un plumb greu. Vasea a plecat, ca să se întoarcă noaptea târziu, beat, cum s-a întors şi ieri şi alaltăieri… întotdeauna… Şi ea va visa din nou, şi din nou pe chipul lui se va întipări aceeaşi expresie de silă.

— N-are niciun rost să-i scriu unchiului! oftează ea.

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 219, 12 august, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Scenetă). Semnată: A. Cehonte. A intrat fără subtitlu, cu mici modificări, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii.