Căsătoria peste 10-15 ani
Totul se perfecţionează pe lumea asta: chibriturile suedeze, operetele, locomotivele, vinurile „Després” şi raporturile dintre oameni. Se perfecţionează şi căsătoria. Ştiţi cum a fost odinioară şi cum este acum. Nu-i greu de ghicit cum va fi peste 10-15 ani, când copiii noştri vor fi mari. Iată o schemă pentru romanele acestui viitor apropiat.
Într-un salon se află o domnişoară de 20-25 de ani. E îmbrăcată după ultima modă: stă pe trei scaune deodată, unul fiind ocupat de ea, iar celelalte două – de malacovul ei. În piept are o broşă cât o tigaie. După cum se cade unei domnişoare culte, coafura îi e modestă de tot: doi-trei puzi de păr ridicat în sus, de care stă rezemată o scăriţă, pentru ca fata în casă s-o poată coafa. Pe pian se află pălăria domnişoarei, şi pe pălărie, aranjată cu multă iscusinţă, o curcă în mărime naturală, care cloceşte.
Soneria. Intră un tânăr în frac roşu, pantaloni strâmţi şi ghete uriaşe, care seamănă cu nişte schiuri.
— Am onoarea să mă prezint, spune tânărul, închinându-se în faţa domnişoarei, ajutorul de avocat Balalaikin…
— Îmi pare foarte bine… Cu ce vă pot fi de folos?
— M-a îndreptat la dumneavoastră „Societatea pentru încheierea de căsătorii fericite”.
— Îmi pare foarte bine… Luaţi loc!
Balalaikin la loc şi spune:
— „Societatea” mi-a indicat mai multe domnişoare doritoare să se mărite, dar cred că condiţiile dumneavoastră îmi convin cel mai mult. Din această notiţă, care mi-a fost dată de secretarul „Societăţii”, reiese că aduceţi viitorului dumneavoastră soţ o casă pe strada Pliuşciha, patruzeci de mii în numerar şi de vreo cinci mii avere mobilă… Aşa-i?
— Nu… Nu aduc decât douăzeci de mii, cochetează fata.
— În cazul acesta, vă rog să mă scuzaţi… iertaţi-mă pentru deranj… am onoarea să vă salut…
— Nu, nu… am glumit! spune domnişoara râzând. Datele din notiţa dumneavoastră sunt exacte… Banii, casa şi averea mobilă… Vi s-a spus, desigur, la „Societate” că reparaţia casei se va face pe socoteala soţului… şi… şi… – sunt o fire foarte timidă – şi că soţul nu va primi toţi banii deodată, ci în rate, în decurs de trei ani…
— Nu, duduie, oftează Balalaikin, în ziua de astăzi nimeni nu se însoară cu zestrea în rate! Dar dacă insistaţi atât de mult asupra achitării în rate, poftim, vă dau un an…
Domnişoara şi Balalaikin încep să se tocmească. În cele din urmă fata cedează şi se învoieşte la un an.
— Acum daţi-mi voie să aflu condiţiile dumneavoastră! spune ea. Ce vârstă aveţi? Unde faceţi serviciu!?
— La drept vorbind, nu mă însor eu personal, ci intervin pentru un client al meu… Sunt mijlocitor…
— Dar am rugat „Societatea” să nu-mi trimită misiţi! se supără domnişoara.
— Daţi-mi voie să vă explic. Clientul meu e un om în vârstă, suferă de reumatism, şi e foarte gras… N-are putere să viziteze domnişoare de măritat şi să facă demersurile necesare, astfel că volens-nolens e obligat să acţioneze printr-o terţă persoană. Dar să nu vă speriaţi, n-am să vă cer scump…
— Condiţiile clientului dumneavoastră?
— Clientul meu e un om de 52 de ani… Cu toată vârsta lui, mai există persoane care-i dau cu împrumut. Astfel are doi croitori care îi lucrează pe credit, în prăvălii i se dă în cont cât vrea. Nimeni nu se pricepe mai bine ca el să tragă pe sfoară birjarii, coborând la casele cu două ieşiri, şi aşa mai departe. Ce să mai vorbim de spiritul lui de afaceri! E destul să vă spun, pentru a-l caracteriza pe deplin, că izbuteşte să capete credit chiar şi la farmacii.
— Nu trăieşte decât din împrumuturi?
— Împrumuturile constituie îndeletnicirea lui principală. Dar fiind o fire largă, câtuşi de puţin meschină, nu se mulţumeşte numai cu activitatea asta… Pot să spun fără exagerare că nimeni nu ştie mai bine ca el să te scape de un cupon fals… Afară de aceasta, e tutorele unei nepoate de a lui, care îi aduce aproape trei mii de ruble pe an… Apoi se dă drept cronicar la teatre şi în felul acesta e invitat la masă de actori, care pe deasupra îi mai dau şi bilete de favoare… A fost judecat de două ori pentru delapidare şi e şi astăzi dat în judecată pentru fals…
— Ce, mai sunt tribunale?
— Da, rămăşiţe ale moralei medievale care nu a dispărut încă cu totul… Dar putem nădăjdui, duduie, că peste un an-doi, omul cult se va dezbăra de acest rit învechit… Ce răspuns pot să transmit clientului meu?
— Spuneţi-i că mă voi gândi…
— La ce să vă mai gândiţi, duduie? Nu îndrăznesc să vă dau sfaturi, dar dorindu-vă tot binele, nu pot să nu vă exprim mirarea mea… Un om cumsecade, strălucit în toate privinţele şi… nu vă învoiţi din capul locului, ştiind totuşi cât de funestă poate fi pentru dumneavoastră o tărăgănare. În timp ce dumneavoastră vă veţi gândi, dumnealui o să se înţeleagă cu altă domnişoară de măritat!
— Asta-i adevărat… În cazul acesta, sunt de acord…
— Trebuia s-o spuneţi din capul locului. Îmi permiteţi să vă cer un acont?
Fata îi dă mijlocitorului zece-douăzeci de ruble. El le ia, se înclină şi se îndreaptă spre uşă.
— Şi chitanţa? îl opreşte domnişoara.
— Mille pardons, duduie! Uitasem cu totul! Ha-ha…
Balalaikin scrie chitanţa, se mai înclină o dată şi iese, iar domnişoara îşi acoperă chipul cu palmele şi cade pe divan:
— Ce fericită sunt! exclamă ea, cuprinsă de un simţământ nou, neîncercat până atunci. Ce fericită sunt! Iubesc… şi sunt iubită!!
Încheiere. Aşa va fi căsătoria într-un viitor apropiat. Şi oare e atât de mult, cititorule, de când domnişoarele umblau în crinoline, iar cavalerii se fandoseau în pantaloni vărgaţi şi în fracuri cu picăţele? Oare-i atât de mult de când un candidat la însurătoare trebuia, înainte de a se îndrăgosti de o fată, să vorbească cu tăticul şi cu mămica ei?
Privighetorile, nopţile cu Lună, bileţelele parfumate, romanţele… toate acestea au rămas în urmă departe, departe de tot… În ziua de astăzi, e tot atât de demodat să schimbi vorbe în şoaptă prin alei întunecoase, să suferi, să doreşti cu înfocare primul sărut, etc. etc., cum ar fi să te îmbraci în armură şi să răpeşti sabine. Totul se perfecţionează!
Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1885, Nr. 46, autoriz. cenz. 21 noiembrie. Semnată: Fratele fratelui meu. Publicăm acest text.
