Fără post

Licenţiatul în drept Perepeolkin ^ccxi şade în camera lui mobilată şi scrie:

«Dragă unchiule Ivan Nikolaevici!… Dracu’ să te ia cu scrisorile tale de recomandare şi cu sfaturile tale practice! E de o mie de ori mai bine, mai nobil şi mai omenesc să nu fac nimic şi să mă hrănesc cu nădejdea într-un viitor nebulos, decât să fiu nevoit să mă bălăcesc în noroiul rece şi puturos în care mă împingi cu scrisorile şi sfaturile tale. M-a cuprins o greaţă de nu mai pot, de parcă m-aş fi intoxicat cu peşte. E greaţa cea mai ticăloasă, greaţa cerebrală, de care nu poţi să scapi nici cu votcă, nici cu somn, nici cu meditări care să-ţi izbăvească sufletul. Să ştii un lucru, unchiule: cu toate că eşti bătrân, eşti o mare bestie. De ce nu mi-ai spus dinainte că voi fi nevoit să îndur astfel de scârnăvii? Să-ţi fie ruşine!

„Am să-ţi înşir rând pe rând toate încercările prin care am trecut. Citeşte – şi conştiinţa să te mustre. Întâi şi întâi m-am dus cu scrisoarea ta de recomandare la Babkov ^ccxii . L-am găsit la direcţia societăţii feroviare N. E un bătrânel mărunt, chel ca în palmă, cu un obraz galben-pământiu şi cu gura strâmbă. Buza de sus îi porneşte parcă la dreapta, iar cea de jos – la stânga. Stătea la un birou şi citea un ziar.

În jurul lui, ca în jurul unui Apollo parnasian, şedeau cocoţate pe nişte taburete înalte, ca cele de prin casele de comerţ, mai multe doamne, având în faţa lor nişte registre voluminoase. Doamnele erau îmbrăcate cu mult şic: malacoave, evantaiuri, brăţări masive. E greu de înţeles cum izbutesc femeile astea să împace ţinuta lor elegantă cu leafa de mizerie pe care o primesc. Ori şi-au luat slujba aceea prin protecţia taţilor şi a unchilor, din plictiseală sau din capriciu… ori toată contabilitatea de aici nu este decât un complement, subiectul şi predicatul subînţelegându-se. Mai târziu am aflat că nu fac chiar nimic; munca lor cade în spinarea a feluriţi funcţionari supranumerari, oameni care n-au niciun cuvânt de spus şi care primesc 10-15 ruble pe lună. I-am dat lui Babkov scrisoarea ta. Fără să mă poftească să stau jos, şi-a pus încet pe nas un pince-nez antediluvian, a desfăcut şi mai încet plicul şi a început să citească.

— Unchiul dumitale îmi cere un post pentru dumneata, a mormăit el, scărpinându-se pe chelie. Locuri libere n-avem şi nici nu cred să se ivească în curând, totuşi de hatârul unchiului dumitale, am să-mi dau toată silinţa… Voi raporta directorului societăţii noastre. Poate să găsim totuşi ceva.

Era cât p-aci să sar în sus de bucurie şi mă şi pregăteam să mă revărs în mulţumiri, când deodată, aud următoarea frază:

— Dar, tinere, dacă postul acesta ar fi pentru unchiul dumitale personal, nu i-aş lua nimic; dat fiind însă că-i pentru dumneata, sunt cum să spun?… convins că ai să-mi mulţumeşti… cum se cuvine… Mă înţelegi?

E adevărat, mi-ai spus dinainte că postul n-o să mi se dea pe degeaba, că va trebui să plătesc, dar nu mi-ai suflat o vorbă despre chipul mârşav în care se fac aceste vânzări-cumpărări, pe faţă, în mod public, fără nicio ruşine… şi încă în prezenţa unor doamne! Ah, unchiule, unchiule! Ultimele vorbe ale lui Babkov m-au năucit atât de cumplit, încât era să mor de greaţă. Mi-a crăpat obrazul de ruşine, ca şi cum eu aş fi luat mită. Am roşit, am început să îngân nişte prostii şi am dat înapoi spre ieşire, escortat de douăzeci de ochi batjocoritori de femeie. În vestibul m-a prins din urmă o mutră sumbră, uscăţivă, care mi-a şoptit că şi fără Babkov se poate găsi un post.

— Daţi-mi cinci ruble, şi mă duc la Sahar Miodovici ^ccxiii . Cu toate că nu-i funcţionar, dumnealui găseşte posturi. Şi nici nu ia mult pentru lucrul ăsta: jumătate din leafa pe primul an.

Ar fi trebuit să-l scuip, să-l fac de ocară, dar i-am mulţumit, m-am ruşinat şi am tulit-o în jos pe scară. De la Babkov m-am dus la Şmakovici. E un grăsun puhav, blând, cu faţa roşie, senină, şi cu ochi strălucitori. Ochii lui strălucesc atât de tare că-ţi fac greaţă: ai zice că-s unşi cu ulei de ricin. Aflând că sunt nepotul tău, s-a bucurat grozav şi a început chiar să necheze de plăcere. Şi-a lăsat lucrul şi mi-a oferit ceai. O bomboană de om! Mă privea tot timpul, căutând să vadă dacă îţi seamăn. Vorbea despre tine cu lacrimile în ochi. Când i-am reamintit scopul vizitei mele, m-a bătut pe umăr şi mi-a spus:

— O să ni se urască tot vorbind de slujbă… Slujba doar nu-i urs, nu fuge în pădure. Unde iei prânzul? Dacă n-ai nimic împotrivă, hai să mergem la Palkin ^ccxiv ! Acolo o să discutăm despre toate.

Anexez la această scrisoare nota de plată de la Palkin, de şaptezeci şi şase de ruble, pe care, după cum vezi, le-a mâncat şi băut prietenul tău. Şmakovici s-a dovedit a fi un mare gastronom. Bineînţeles că nota am plătit-o eu. De la Palkin, Şmakovici m-a târât la teatru. Biletele le-am luat tot eu. Şi asta nu e tot. După teatru, ticălosul tău mi-a propus să facem o plimbare cu trăsura afară din oraş, dar am refuzat, deoarece banii îmi erau pe sfârşite. Luându-şi rămas-bun de la mine, Şmakovici m-a însărcinat să te salut din partea lui şi să-ţi transmit că înainte de cinci luni nu poate să-mi obţină un post.

— Înadins nu-ţi dau niciun post! a glumit el, bătându-mă binevoitor pe burtă. Ce ţi-a năzărit să te faci funcţionar la societatea noastră, când ai studii superioare? Zău că ar trebui să-ţi cauţi un post la stat!

— Asta ştiu eu şi fără dumneavoastră. Dar poftim, găsiţi-mi dumneavoastră acel post la stat.

M-am dus cu cea de a treia scrisoare la cumătrul tău Halatov, la direcţia căii ferate, Hingheri-Bădărani. Aici mi s-a întâmplat ceva cu totul dezgustător, ceva care a întrecut şi pe Babkov şi pe Şmakovici, la un loc. Îţi spun încă o dată: dracu’ să te ia! Mi-e greaţă de nu mai pot, şi tu eşti singurul vinovat. Pe Halatov al tău nu l-am găsit. M-a primit un oarecare Odekolonov – o arătare uscăţivă, ciupită de vărsat şi cu o mutră de iezuit. Aflând că sunt în căutarea unei slujbe, m-a poftit să stau jos şi mi-a ţinut o întreagă prelegere despre greutatea cu care găseşti astăzi o slujbă. După prelegere, mi-a făgăduit să raporteze, să facă demersuri, să mă recomande, şi aşa mai departe. Aducându-mi aminte de povaţa ta de a folosi bani oriunde se poate şi văzând că ciupitul de vărsat e dispus să ia mită, i-am strecurat ceva în palmă în timp ce-mi luam rămas-bun… Luând ruşfetul, mi-a strâns degetele, a zâmbit larg, şi făgăduielile au început să curgă din nou, dar… Odekolonov a aruncat o privire în jur şi a zărit în spatele lui nişte străini care nu se poate să nu fi observat strângerea de mână. Iezuitul s-a tulburat şi a început să bolborosească:

— Postul vi-l făgăduiesc, dar… nu primesc mulţumiri… În niciun caz! Luaţi banii înapoi! Aşa ceva nu fac! Mă jigniţi…

Şi-a desfăcut pumnul şi mi-a dat banii înapoi, dar nu hârtia de douăzeci şi cinci pe care i-o vârâsem, ci o hârtiuţă de trei ruble. Ce zici de scamatorie? Se vede că diavolii ăştia au în mâneci un sistem întreg de arcuri şi de sfori, altfel nu-mi explic transformarea bietei mele bancnote de douăzeci şi cinci într-o nenorocită de hârtiuţă de trei ruble.

Relativ curăţel şi cumsecade mi s-a părut destinatarul celei de a patra scrisori a ta de recomandare, anume Grîzodubov ^ccxv .

E un om încă tânăr, frumos, cu înfăţişare nobilă, îmbrăcat cât se poate de elegant. Cu toate că m-a primit fără grabă, cu o vădită plictiseală, a fost amabil. Stând de vorbă cu el, am aflat că a absolvit universitatea şi că s-a zbătut şi el pe timpuri ca peştele pe uscat, pentru o bucată de pâine. Mi-a primit rugămintea cu atât mai multă simpatie cu cât visul lui este ca statul să aibă un corp de funcţionari culţi… Am fost la el de trei ori şi niciodată nu mi-a spus ceva hotărât. O tot scaldă, codindu-se parcă, fuge de răspunsuri directe, ca şi cum s-ar simţi stingherit sau nu s-ar hotărî… Mi-am dat cuvântul să las la o parte orice sentimentalism. M-ai asigurat că mai toţi coţcarii au o înfăţişare nobilă şi o îndrăzneală cavalerească… O fi aşa, dar poftim de deosebeşte-i pe coţcari de oamenii cumsecade. Poţi să intri la apă atât de urât, de nici dracul nu te mai scapă. Astăzi am fost a patra oară la Grîzodubov… O scălda ca şi până acum, fără să-mi spuie nimic precis… Mi-am pierdut şi eu răbdarea… Dracu’ m-a pus să-mi aduc aminte că-ţi făgăduisem să le dau bani la toţi, fără excepţie. Parcă mă împingea cineva din spate… M-am hotărât să risc şi să-i strecor nişte bani, aşa cum te hotărăşti să te arunci în apă rece sau să te urci pe un vârf de munte.

„Fie ce-o fi! mi-am zis eu. O dată în viaţă pot să încerc şi eu…”

Voiam să risc nu atât pentru post – cât pentru noutatea senzaţiei. Să văd măcar o dată ce efect are „recunoştinţa” asupra unor oameni cumsecade! Dar „senzaţia” mea s-a dus dracului. Am procedat într-un chip nepriceput, stângaci… Am scos din buzunar o bancnotă, şi, roşind, tremurând din tot trupul, am prins o clipă în care Grîzodubov nu se uita la mine şi i-am strecurat-o pe birou… Noroc că Grîzodubov a pus tocmai atunci în faţa lui nişte registre cu care mi-a acoperit prinosul… Prin urmare, nu izbutisem… Nu văzuse bancnota… Desigur că se va pierde printre hârtii sau o vor şterpeli oamenii de serviciu… Dacă însă are s-o vadă, se va simţi cu siguranţă jignit… Asta-i, mon oncle… Banii s-au irosit, iar mie mi-e ruşine… Mă doare în suflet de ruşine! Şi de vină eşti numai tu, cu blestematele tale sfaturi practice. M-ai corupt… întrerup scrisoarea, fiindcă sună cineva… Mă duc să deschid uşa…

Am primit chiar acum o scrisoare de la Grizodubov, îmi scrie că la controlul taxelor pe circulaţia mărfurilor e liber un post cu şaizeci de ruble pe lună. Prin urmare, a văzut banii!»

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 317, 18 noiembrie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.