Cocoşul indian
O MICĂ NEÎNŢELEGERE
— Momâia dracului! Chelbos afurisit! îl certa într-o zi Pelagheia Petrovna pe soţul ei, Markel Ivanovici Lohmatov, secretar de colegiu la pensie. Toate femeile au bărbaţi ca lumea, numai pe mine m-a pedepsit Dumnezeu cu un leneş fără pereche ca tine! Bărbatul surorii mele Glaşenka cârpeşte ciorapii, hrăneşte găinile, face piaţa. Bărbatul Praskoviei Ivanovna – ăsta zic şi eu om! – n-are altă grijă decât să-i facă toate voile nevestei: opăreşte ploşniţele din paturi, bate şuba cu nuiaua să n-o mănânce moliile, curăţă peştele… Numai tu nu faci nimic, dracu’ ştie cu cine semeni! Toată ziulica stai tolănit pe divan, ca un netrebnic ce eşti, şi nu ştii altceva decât să tragi la măsea şi să îndrugi vrute şi nevrute despre Rumelia!…
— Dar ce vrei să fac? întreabă sfios Markel Ivanovici.
— Ce să faci! Treabă e destulă! Într-o gospodărie, oriunde te uiţi, peste tot dai de treabă. Să luăm bunăoară cocoşul indian. De vreo săptămână nu mai bea şi nu mai mănâncă… poate să moară dintr-o clipă în alta, dar ţie, neisprăvitule, nici nu-ţi pasă! Uf, când ţi-oi trage câteva… Şi când te gândeşti ce cocoş e! Munte, nu cocoş! Nici cu cinci ruble n-ai lua un altul ca el!
— Dar ce să fac cu… cocoşul? Doar n-am să mă duc la doctor cu el!
— Ce să cauţi la doctor? Doctorii nu se pricep la păsări… întreabă şi tu pe unu’, pe altu’… Lumea le ştie toate… Sau chibzuieşte şi singur, dobitocule, ce s-ar putea face. Ori du-te la spiţerie să iei ceva. Acolo se găsesc fel de fel de leacuri.
— La spiţerie mai că m-aş duce, se învoieşte Lohmatov.
— Du-te! Spune să-ţi dea de zece copeici un astringent.
Markel Ivanovici se scoală alene de pe divan, oftează şi începe să-şi tragă pe el pantalonii (din economie, de câte ori stă acasă, Pelagheia Petrovna îl ţine numai în cămaşă şi izmene). E cam ameţit de băutură, în cap parcă i se rostogoleşte un glonte greu de plumb, dar gândul că se duce să facă o treabă îl înviorează. După ce se îmbracă, îşi ia bastonul şi porneşte cu paşi gravi spre farmacie.
— Ce doriţi? îl întreabă farmacistul, un bărbat gras, chel, cu favoriţi mari, pufoşi.
— Aş vrea ceva aşa… începe sfios Markel Ivanovici, privind cu respect favoriţii pufoşi. La drept vorbind, n-am reţetă şi nu ştiu nici eu ce mi-ar trebui; poate că-mi puteţi da dumneavoastră vreun sfat.
— Cu plăcere, ce s-a întâmplat?
— Să vedeţi, de o săptămână nu bea şi nu mănâncă. Are mereu pântecăraie. E posomorât şi supărat, de parcă ar fi pierdut ceva sau n-ar avea cugetul curat.
Farmacistul strânge colţurile gurii, închide pe jumătate ochii şi începe să asculte cu toată luarea aminte. Farmaciştilor le place când lumea le cere sfaturi medicale.
— A… hm… mormăie el. Temperatură are?
— Asta n-aş putea să vă spun, că nu ştiu… Fiţi atât de bun, daţi-mi ceva. Mă credeţi? Ţi-e mai mare mila să te uiţi la el! Era sănătos, se plimba prin curte, şi acum poftim! Gogeşte, stă zburlit ca un arid şi nu mai iese din şopron.
— Nu e bine să stea în şopron… Acum e frig.
— Bine, o să-l luăm în bucătărie… Ar fi păcat să… să crape. Curcile nu pot trăi fără el.
— Ce curci? holbează ochii farmacistul.
— De cele obişnuite… cu pene.
— Dar despre cine vorbiţi?
— Despre un cocoş indian.
Pe buzele farmacistului se citeşte un „ptiu”. Colţurile gurii i se lasă în jos şi pe chipul lui grav trece un nor.
— Nu… nu înţeleg, spune el jignit.
— Nu înţelegeţi ce fel de cocoş e? se miră la rândul lui Lohmatov. Cocoşii obişnuiţi se plimbă cu găinile, pe când ăsta e indian… Unul mare, ştiţi dumneavoastră, cu guşă sub nas… iar dacă-i fluieri, desface aripile, îşi bagă capul între umeri şi face: glu-glu-glu…
— Noi nu tratăm curcani… mormăie farmacistul şi mai jignit şi întoarce capul în altă parte.
— Nici n-au nevoie de tratament… Le dai un fleac oarecare şi gata… Doar nu-i om, ci pasăre… cu o nimica toată ai vindecat-o.
— Iertaţi-mă, n-am timp.
— Ştiu că n-aveţi timp, dar faceţi-mi acest bine! Ce vă costă să-mi daţi ceva? Orice îţi vrea, nu importă. Fiţi atât de bun!
Tonul rugător al lui Markel Ivanovici îl mişcă pe farmacist. Se încruntă din nou, strânge colţurile gurii şi cade iar pe gânduri.
— Spuneţi că nu bea şi nu mănâncă… că are diaree?
— Da… I-ar trebui ceva care să-i strângă stomacul.
— Aşteptaţi o clipă, îndată.
Farmacistul se duce la un dulăpior, ia de acolo o carte şi se cufundă în lectură.
Chipul lui ia o expresie socratică şi pe frunte i se adună atâtea cute încât, privindu-l, Markel Ivanovici se temu ca, de atâta încordare, să nu-i plesnească chelia.
— Am să vă dau un praf, spune farmacistul, după ce isprăveşte de citit.
— Vă mulţumesc foarte mult. Dar, iertaţi-mă, cum să i-l dau? N-o să vrea să-l ciugulească! Dacă şi-ar înţelege interesul ar fi bine, dar e o pasăre nătângă, fără judecată. Îi pui praful în faţă şi el nici nu-l ia în seamă.
— În cazul acesta, am să vă dau nişte picături.
— Ei da, cu picăturile e altă socoteală. Picăturile se pot turna cu de-a sila pe gât.
Farmacistul întoarce capul şi strigă ceva pe nemţeşte.
— Ja! răspunde un asistent mărunt, negricios.
Lohmatov se îndreaptă spre locul unde trebăluieşte asistentul, se propteşte de tejghea şi aşteaptă.
„Ce îndemânatic e, şmecherul! gândeşte el, urmărind mişcările degetelor asistentului, care împarte un praf în pacheţele mici. Unde mai pui că şi asta cere ştiinţă!”
După ce isprăveşte cu prafurile, asistentul ia o sticluţă, amestecă în ea un lichid cafeniu, o înveleşte în hârtie şi se apropie de Lohmatov.
— De zece copeici picături; sunt pentru dumneavoastră? întreabă el.
— Pentru un cocoş indian.
— Cum? holbează ochii asistentul.
— Pentru un cocoş indian.
— Vă vorbesc omeneşte, se supără asistentul, vă rog să-mi răspundeţi tot omeneşte.
— Cum vreţi să vă răspund? Dacă spun că-s pentru un cocoş indian, înseamnă că-s pentru un cocoş indian. Doar n-or fi pentru un vultur!
— Faci haz pe socoteala mea? spune înfuriat asistentul.
— De ce pe socoteala dumitale? Eu plătesc.
— N-am timp de glume!
Asistentul pune la o parte sticluţa cu picăturile, se îndepărtează şi, suflând mânios pe nas, începe să frece ceva într-un mojar.
Markel Ivanovici mai aşteaptă un pic, apoi ridică din umeri, oftează şi iese din farmacie. Ajuns acasă, îşi scoate surtucul, pantalonii şi jiletca, se scarpină, tuşeşte şi se culcă pe divan.
— Ei? Ai fost la farmacie? se repede la el Pelagheia Petrovna.
— Am fost… dracu’ să-i ia!
— Şi unde-i doctoria?
— Nu vor s-o dea!
Markel Ivanovici face cu mâna a lehamite şi se acoperă cu plapuma.
— О-of… când ţi-oi trage vreo câteva!…
Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 282, 14 octombrie la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.
