Contrabasistul şi flautistul

SCENETĂ

La una dintre repetiţii, flautistul Ivan Matveici umbla fără rost printre pupitre, ofta şi se plângea:

— Mare pacoste! Nu-i chip să-mi găsesc o locuinţă ca lumea! În camere mobilate nu pot să stau, fiindcă-i scump, iar prin familii şi în case particulare nu se primesc muzicanţi.

— Mută-te la mine! îi propuse pe neaşteptate contrabasistul. Eu plătesc camera douăsprezece ruble, aşa că ne-ar veni câte şase ruble de fiecare.

Ivan Matveici se agăţă cu amândouă mâinile de această propunere. Nu mai stătuse niciodată cu altcineva, n-avea niciun fel de experienţă în această privinţă, dar socoti a priori ^cciv , că o locuinţă în comun trebuie să aibă mult farmec şi multe părţi plăcute: în primul rând, ai cu cine să schimbi o vorbă şi cui să-ţi împărtăşeşti gândurile, în al doilea rând, totul se împarte pe din două: ceaiul, zahărul, plata serviciilor. Cu contrabasistul Piotr Petrovici era în relaţiunile cele mai prieteneşti, îl ştia om modest, cinstit şi care nu bea. El însuşi era cumpătat, cinstit şi defel beţiv. Prin urmare, alcătuiau o pereche potrivită. Prietenii bătură palma şi, în aceeaşi zi, patul flautistului stătea alături de patul contrabasistului.

Nu trecură însă nici trei zile şi Ivan Matveici se încredinţă că, pentru a locui cu cineva împreună, nu-i de ajuns să ai relaţii de prietenie şi „trăsături comune” de cinste, cumpătare şi caracter aşezat.

La înfăţişare, Ivan Matveici şi Piotr Petrovici semănau tot atât de puţin unul cu altul, ca şi instrumentele din care cântau. Piotr Petrovici era un blond înalt, cu picioare lungi, cap mare, tuns chilug, şi purta cu stângăcie un frac cu coadă scurtă. Vorbea cu glas adânc, de bas; când mergea, tropăia; strănuta şi tuşea atât de zgomotos, încât zăngăneau geamurile. Ivan Matveici dimpotrivă, era un omuleţ slăbănog, care călca numai în vârful picioarelor, vorbea cu un firicel de glas de tenor şi în toate acţiunile sale se silea să se arate om bine-crescut, plin de delicateţe. În privinţa micilor lor tabieturi, prietenii erau de asemenea foarte diferiţi. Astfel, contrabasistul îşi bea ceaiul fără să pună zahărul în ceaşcă, ci sugând numai din când în când din bucată, pe când flautistul punea zahărul în ceai – ceea ce nu putea să nu dea naştere la suspiciuni, dată fiind posesiunea în comun a ceaiului şi a zahărului. Flautistul dormea cu lumina aprinsă, contrabasistul – fără lumină. Primul se spăla în fiecare dimineaţă pe dinţi şi folosea săpun de glicerină, parfumat, pe când cel de al doilea nu numai că nu voia să ştie nici de una, nici de alta, dar se şi încrunta când auzea foşnetul unei perii de dinţi, sau când vedea un obraz săpunit.

— Ia mai lasă mofturile astea! spunea el. Ţi-e şi scârbă să te uiţi! Te dichiseşti ca o muiere!

Gingaşul, bine-crescutul flautist, se simţi nemulţumit chiar din primele zile. Ceea ce îi displăcea mai mult decât orice era faptul că în fiecare seară, înainte de culcare, contrabasistul îşi ungea burta cu un fel de alifie, din pricina căreia odaia mirosea până dimineaţa a friptură de gâscă alterată, după care o jumătate de oră încheiată, gâfâind, şi suflând pe nas, vecinul făcea gimnastică, adică ridica metodic când braţele, când picioarele.

— Pentru ce faci matale asta? întreba flautistul, care nu putea suferi să-l audă gâfâind.

— După alifie, e neapărat necesar, ca să poată pătrunde în tot trupul. E ceva straşnic, taică! Nicio răceală nu se prinde de mine. Ia unge-te şi mata, să vezi!

— Nu, mulţumesc.

— Hai, unge-te! Unge-te, zău! Ai să vezi singur cât e de bine! Lasă cartea!

— Nu, sunt obişnuit să citesc întotdeauna înainte de culcare.

— Şi ce citeşti?

— Turgheniev.

— Ştiu… l-am citit şi eu… Scrie bine! Foarte bine! Un lucru nu-mi place la el: prea… cum să spun… prea foloseşte multe cuvinte străine. Apoi, când îşi dă drumul cu descrierea naturii, ce să spun! Când îşi dă drumul, îţi vine să-ţi iei lumea în cap! Soare… Lună… cântă păsărelele… şi toate celelalte!… O lungeşte, o lungeşte…

— Are pasagii minunate!…

— Cum să n-aibă, doar e Turgheniev! Dumneata şi cu mine n-am putea scrie aşa. Mi-aduc aminte că am citit „Un cuib de nobili”… Râzi de te prăpădeşti! Îţi aminteşti, bunăoară, pasagiul în care Lavreţki îşi face declaraţia de dragoste… cum îi zice?… Lizei… În grădină… îţi aduci aminte? Ho-ho! Îi dă târcoale şi aşa, şi pe dincolo… cu fel de fel de strategii, iar ea, hoaţa, face fasoane, se strâmbă, se lasă rugată… s-o omori, nu alta!

Flautistul sărea din pat şi, cu ochii scânteietori, îşi prăpădea glăsciorul lui de tenor, începând să discute, să demonstreze, să explice.

— Ce tot mă baţi la cap cu asta! replica contrabasistul, parcă eu nu le ştiu? Te găsişi om cult! Turgheniev, Turgheniev… Şi ce are a face că-i Turgheniev? Despre mine putea să nu fie deloc.

Şi Ivan Matveici, sleit de puteri, dar nu învins, renunţa la discuţie. Stăpânindu-se, se uita cu dinţii încleştaţi la tovarăşul lui de odaie, care se băga sub pătură, şi capul mare al contrabasistului i se părea atunci o buturugă atât de hâdă şi de neroadă, încât ar fi dat mult să-l poată pocni măcar o dată.

— Veşnic eşti pus pe ceartă! spunea contrabasistul, încercând să-şi cuibărească trupul lung în patul cel scurt. Frumos caracter mai ai! Ei, noapte bună. Stinge lampa!

— Vreau să mai citesc…

— Mata vrei să citeşti şi eu vreau să dorm.

— Dar cred că nu trebuie să ne îngrădim unul altuia libertatea…

— Tocmai, de aceea… Stinge!

Flautistul stingea lampa şi mult timp nu putea să adoarmă, clocotind de ură şi ros de conştiinţa neputinţei sale, sentiment pe care îl încearcă oricine se loveşte de încăpăţânarea unui incult. După fiecare discuţie cu contrabasistul, Ivan Matveici tremura de parc-ar fi avut friguri. Dimineaţa, contrabasistul se trezea de obicei devreme, pe la ceasurile şase, pe când flautistului îi plăcea să doarmă până la unsprezece. După ce se trezea, Piotr Petrovici nu avea altceva mai bun de făcut decât să repare cutia contrabasului.

— Nu ştii cumva unde e ciocanul? îl trezea el pe flautist. Hei, ascultă! Somnorosule! Nu ştii unde e ciocanul?

— Ssst!… Vreau să dorm!

— N-ai decât să dormi… Te împiedică cineva? Dă-mi ciocanul şi dormi-nainte.

Dar culmea chinului pentru flautist erau sâmbetele. În fiecare sâmbătă, contrabasistul îşi cârlionţa părul, îşi lega lavaliera şi se ducea în vizită pe la fete bogate care aşteptau peţitori. Se întorcea noaptea târziu, vesel, surexcitat, uşor afumat.

— Hei, taică, ce să-ţi spun! începea el să povestească, aşezându-se greoi pe patul flautistului adormit. Hai, că ai dormit destul, ai tot timpul! Mă, da’ somnoros mai eşti! He-he-he… Am văzut o fată de măritat… O blondă, înţelegi mata, cu nişte ochi uite aşa… grăsuţă… Nu-i urâtă, hoaţa. Dar mama, mama! A dracului babă! Ce diplomaţie! Te bagă-n cofă fără niciun avocat, dacă vrea! Cică îi dă fetei zestre şase mii de ruble, dar n-o să dea nici trei, zău aşa! Atât că eu nu mă las tras pe sfoară, nu!

— Dragul meu… vreau să dorm… bolborosea flautistul ascunzându-şi capul sub plapumă.

— Dar ascultă odată! Ce porc eşti, zău! Îţi cer un sfat prietenesc, şi dumneata îmi faci mutre… Ascultă!

Şi bietul flautist trebuia să asculte până în zori, când contrabasistul se apuca să repare cutia.

— Nu, nu pot să mai stau cu el! se plângea flautistul la repetiţii. Mă credeţi? Mai bine stai într-un pod decât aşa… M-a dat gata!

— Şi de ce nu-l părăseşti?

— Nu ştiu cum, dar parcă nu-mi vine… S-ar simţi jignit… Cu ce-aş putea să-mi motivez plecarea? Învăţaţi-mă şi voi, ce să fac? M-am gândit la toate!

Nu trecu nici o lună şi flautistul începu să se ofilească şi să se plângă mereu de vitregia sorţii. Dar coexistenţa lor ajunse şi mai nesuferită când contrabasistul propuse nitam-nisam flautistului să se mute împreună într-o locuinţă nouă.

— Asta nu-i bună… Fă-ţi bagajele! Lasă mofturile! De la locuinţa cea nouă e cam departe până la birtuleţul unde îţi iei masa, dar nu face nimic, nu strică să umbli mai mult pe jos.

Noua locuinţă se dovedi a fi igrasioasă şi întunecată, dar bietul flautist s-ar fi împăcat şi cu igrasia şi cu întunericul, dacă contrabasistul n-ar fi născocit, cu ocazia instalării, noi chinuri. Din motive de economie, instală în cameră o plită cu petrol şi începu să-şi gătească pe ea prânzul, din care pricină odaia era veşnic plină de fum. Reparaţia matinală a cutiei fu înlocuită cu hârâiala pe contrabas.

— Nu clefăi! se răstea el la Ivan Matveici, când acesta mânca ceva. Nu pot să sufăr când cineva îmi clefăie la ureche! Du-te pe coridor şi clefăie acolo cât vrei!

Mai trecu o lună şi contrabasistul propuse să se mute într-o a treia locuinţă. După mutare îşi făcu rost de nişte cizme mari, care miroseau a catran, iar în discuţii literare începu să folosească un procedeu nou: smulgea cartea din mâinile flautistului şi stingea el însuşi lampa. Flautistul suferea, murea de poftă să lovească o dată zdravăn în capul mare, tuns chilug, suferea trupeşte şi sufleteşte, dar făcea mii de fasoane şi voia să se arate delicat.

— Dacă i-aş spune că nu vreau să stau cu el, l-aş jigni! N-ar fi colegial! Am să sufăr înainte!

Un trai atât de anormal nu putea însă să ţină mult. El se încheie într-un chip foarte neaşteptat pentru flautist. Într-o zi, pe când cei doi prieteni se întorceau de la teatru, contrabasistul îl luă pe flautist de braţ şi îi spuse:

— Iartă-mă, Ivan Matveici, dar în cele din urmă trebuie să-ţi spun deschis… adică să te întreb… De ce dracu’ îţi place atât de mult să stai cu mine? Nu te înţeleg! Avem firi diferite, ne certăm mereu, ni s-a urât unul de altul… Nu ştiu cum te simţi dumneata, dar eu simt că înnebunesc… Câte n-am încercat! Ca să pleci de la mine, am schimbat locuinţa, am cântat dimineţile la contrabas, şi dumneata tot nu pleci! Pleacă, dragul meu! Fă-mi binele ăsta! Iartă-mă, dar nu pot să mai rabd.

Flautistul atâta aştepta.

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 282, 14 octombrie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.