Psihopaţii

SCENETĂ

Consilierul titular Semion Alexeevici Nianin ^cxcvii , care a făcut pe timpuri slujbă la unul dintre tribunalele comerciale din provincie, şi fiul său Grişa, locotenent în retragere – un om şters, care trăieşte pe spinarea tăticului şi a mămichii, iau prânzul într-una dintre odăiţele lor. Grişa goleşte, ca de obicei, un păhăruţ după altul şi vorbeşte întruna; tăticul, palid, veşnic speriat şi mirat, aruncă priviri sfioase asupra fiului său şi simte că-l încearcă un sentiment nelămurit, vecin cu spaima.

— Bulgaria şi Rumelia sunt floare la ureche, spune Grişa, scobindu-se cu înverşunare în dinţi cu furculiţa. Astea-s fleacuri, prostii! Dar să citeşti ce se întâmplă în Grecia şi în Serbia, şi ce se vorbeşte în Anglia! Grecia şi Serbia o să se răscoale, Turcia la fel… Anglia o să ia partea Turciei.

— Nici Franţa n-o să rabde… îşi dă, cam nehotărât, cu părerea Nianin.

— Doamne, iar au început cu politica! tuşeşte în odaia vecină chiriaşul Feodor Feodorovici. De ar avea măcar milă de un bolnav!

— Da, nici Franţa n-o să rabde, se învoieşte Grişa, fără să ia în seamă tusea lui Feodor Feodorovici. Franţa, frate… franţujii ăştia ştiu ce vor! Atâta aşteaptă ei, să-i vină de hac lui Bismark şi să-i pună praf de spânz în tutun! Şi dacă se mişcă franţuzul, apoi nici neamţul n-o să stea cu mâinile în sân – comen zi her ^cxcviii , Ivan Andreici – Şprehenzideici… Ho-ho-ho! După nemţi o să vină Austria, apoi Ungaria, şi te pomeneşti că începe şi Spania, din pricina insulelor Caroline… China cu Tonkinul, apoi Afganistanul… şi porneşte harababura! O să se încingă ceva, cum nici prin minte nu-ţi trece! Ai să-mi pomeneşti vorba! Nici n-ai să ştii ce să mai zici…

Bătrânul Nianin, ipohondru şi prăpăstios din fire, uită să mai mănânce şi se face şi mai galben la faţă. Grişa încetează şi el să mănânce. Amândoi – şi tatăl şi fiul – sunt laşi şi mistici; sufletele amândurora sunt stăpânite de un fel de teamă nelămurită, fără rost, care pluteşte anarhic prin spaţiu şi timp: se va întâmpla ceva!!! Dar ce anume se va întâmpla, unde şi când, aceasta n-o ştie nici tatăl, nici fiul. Bătrânul se lasă, ca de obicei, pradă fricii fără să rostească un cuvânt, pe când Grişa nu poate să nu-şi facă sânge rău şi lui şi tatălui, dând drumul la un adevărat potop de vorbe; şi nu se linişteşte, până când, în cele din urmă, nu se sperie şi el de-a binelea.

— Ai să vezi! urmează dânsul. Nici n-ai să apuci bine să zici pâs, şi în Europa totul se va întoarce cu fundul în sus. Atunci să te văd pe unde o să scoţi cămaşa! E drept că ţie totuna îţi e, în ce te priveşte ce-ai avut şi ce-ai pierdut, dar mie o să mi se spună: poftim la război! De altfel, puţin îmi pasă… mă duc cu plăcere.

După ce s-a speriat şi pe el şi pe tatăl său cu politica, Grişa începe să vorbească despre holeră.

— Atunci, frate dragă, n-au să mai stea să vadă dacă eşti viu sau mort, ci or să te încarce de-a dreptul în căruţă şi – haide! Or să te scoată din oraş! N-ai decât să stai acolo cu morţii! N-o să aibă nimeni timp să cerceteze dacă eşti numai bolnav sau dacă ai şi murit!

— Doamne! tuşeşte dincolo de perete Feodor Feodorovici. Nu le ajunge că au făcut o fumăraie de te îneacă tusea, şi că au stricat aerul cu rachiul lor, acum vor să mă dea gata şi cu pălăvrăgeala.

— Şi de ce, dă-mi voie să te întreb, nu-ţi place discuţia noastră? întreabă Grişa, ridicând glasul.

— Nu-mi place ignoranţa… Mi-e silă.

— N-ai decât să nu asculţi dacă ţi-e silă… Aşa-i, tată dragă, multe or să se întâmple! Ai să rămâi uluit, dar va fi prea târziu. Mai sunt apoi şi furturile la bănci, la zemstvă… Mereu auzi că s-a furat, aici un milion, dincolo o sută de mii, în alt loc o mie… şi aşa mai departe!… Nu-i zi să n-o şteargă vreun casier.

— Ei şi ce-i cu asta?

— Cum, ce-i cu asta? Te trezeşti într-o bună dimineaţă, te uiţi pe fereastră şi vezi că nu mai ai nimic în curte; ţi s-a furat totul. Te uiţi mai bine, şi vezi că pe stradă aleargă numai casieri… Când vrei să te îmbraci, nu-ţi mai găseşti nădragii, ţi i-a furat! Aşa-i că atunci n-ai să mai zici – ce-i cu asta?

În cele din urmă, Grişa îşi aduce aminte de procesul lui Mironovici.

— Nici să nu te gândeşti, nici să nu visezi la aşa ceva! spune el tatălui. Procesul ăsta n-o să se isprăvească nici în vecii vecilor. Sentinţa nu înseamnă absolut nimic. Orice sentinţă s-ar da – e apă de ploaie! – tot un drac! Să admitem că Semionova e vinovată… bine, fie şi aşa, dar ce facem atunci cu probele care există împotriva lui Mironovici? Dacă admitem că-i vinovat Mironovici, ce facem cu Semionova şi cu Bezak ^cxcix ? Oricum vrei s-o suceşti, tot de negură dai, frate dragă… Totul e atât de încurcat şi de întunecat, încât nimeni n-o să fie mulţumit de sentinţă şi o să se filozofeze în jurul ei până la sfârşitul lumii… Există un sfârşit al lumii? Există… Dar după acest sfârşit ce-i? Alt sfârşit. Şi ce-i după acest alt sfârşit? Şi aşa mai departe… La fel şi cu procesul ăsta… Au să-l mai judece de vreo douăzeci de ori şi tot n-au să ajungă la nimic; n-au să facă decât să orbecăiască dintr-o negură în alta. Semionova a mărturisit, dar mâine o să-şi retragă iar mărturisirea – vorba aceea: nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase. Şi din nou o să înceapă Karabcevski ^cc să le sucească pe toate cum o să-i vină lui mai bine… O să adune vreo zece experţi – şi atunci să te ţii suceli şi învârteli…

— Adică cum?

— Iac-aşa: o să trimită nişte scafandri sub podul Tucikov, să caute greutatea! Bine, dar Aşanin o să-i tragă de îndată un raport, cam că nu s-a găsit greutatea! Karabcevski o să se supere… De ce nu s-a găsit? Asta numai fiindcă n-avem adevăraţi scafandri şi un aparat de scufundat cum se cade! Să se aducă scafandri de la Londra şi un aparat de la New York! Cât timp se tot caută greutatea, părţile îi scarmănă pe experţi. Iar experţii o tot sucesc şi o învârtesc. Niciunul nu se învoieşte cu ceilalţi şi fiecare le ţine celorlalţi predici… Procurorul nu-i de acord cu Erhardt, Karabcevski nu-i de părerea lui Sorokin… Şi dă-i şi dă-i! Să se aducă alţi experţi, să fie chemat Charcot din Franţa! Charcot o să vină şi o să spună de îndată: nu pot să trag concluzii, fiindcă la autopsie n-a fost examinată coloana dorsală! Să fie dezgropată Sara din nou! Apoi, frate dragă, iar începe chestia cu părul… Al cui păr era? Doar nu putuse să crească aşa de la sine pe podea, trebuie să fi fost al cuiva! Să fie chemaţi coafori pentru expertiză! Şi deodată se stabileşte că unul dintre firele de păr seamănă leit cu părul cântăreţei Montbason! Să fie chemată Montbason ^cci ! Şi dă-i şi dă-i. Totul o să intre într-un cerc vicios. Unde mai pui că scafandrii englezi vor găsi în Neva cinci greutăţi, nu una. Dacă omorul n-a fost făptuit de Semionova, adevăratul asasin a aruncat, desigur, acolo vreo zece greutăţi. Şi o să se înceapă cu cercetarea greutăţilor. În primul rând: unde au fost cumpărate? La negustorul Podskokov! Adu-l încoa’ pe negustor! Domnule Podskokov, cine a cumpărat de la dumneata greutăţile astea? Nu-mi aduc aminte. În cazul acesta te rog să ne spui numele clienţilor dumitale! Podskokov o să înceapă să-şi aducă aminte şi îşi va aminti că într-o zi ai cumpărat şi tu ceva de la el. Iată – o să spună – mi-au cumpărat marfă cutare şi cutare, între alţii şi consilierul titular Semion Alexeevici Nianin! Ia aduceţi-l încoa’ şi pe acest consilier titular Nianin! Poftim, vă rog.

Nianin înghite în sec, se scoală de la masă şi, palid, pierdut, începe să se plimbe cu paşi mărunţi prin odaie.

— Ei, ei… mormăie el. Spui năzbâtii!

— Da’ ia aduceţi-l încoace pe Nianin! Tu ai să te prezinţi, iar Karabcevski o să te străpungă cu privirea! Unde, o să te întrebe el, aţi fost în noaptea dinspre cutare zi? Ţie o să ţi se oprească vorba în gât. Îndată or să compare părul acela cu al tău, or să trimită după Ivanovski, şi poftim, domnul Nianin o să fie tras la răspundere!

— Adi… adică cum? Toată lumea ştie că n-am omorât eu! Ce tot spui!

— Asta n-are a face! Puţin le pasă lor dacă ai omorât sau nu! Or să înceapă să te sucească şi să te învârtească până când ai să cazi în genunchi şi ai să spui: „Eu am omorât! Asta-i!”

— Ia mai las-o…

— Asta o spun numai aşa, ca exemplu. Mie puţin îmi pasă. Sunt un om liber, holtei. Dacă vreau, şi mâine pot să plec în America! Atunci să poftească Karabcevski să mă mai caute! Atunci poate s-o sucească cât o vrea!

— Doamne! geme Feodor Feodorovici. Usca-vi-s-ar gâtul! Tăceţi odată sau ba, diavolilor?

Nianin şi Grişa tac. Prânzul s-a isprăvit şi amândoi se culcă, fiecare în patul lui. Pe amândoi îi râcâie la inimă.

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 275, 7 octombrie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.