Ninocika

ROMAN

Uşa se deschide încet şi la mine în odaie intră bunul meu prieten, Pavel Sergheevici Vihleniov, om tânăr dar bolnăvicios şi cu o înfăţişare bătrânicioasă. E uşor adus din spate, uscăţiv, are un nas lung, într-un cuvânt, e destul de urât. În schimb, faţa lui e aşa de naivă, de bună şi de blajină, că văzând-o, eşti cuprins de năstruşnica dorinţă să-l pipăi cu cele cinci degete ale mâinii ca să-i simţi avea toată bunătatea şi blândeţea sufletească. Prietenul meu are o fire docilă ca un aluat moale. Ca toţi oamenii care îşi petrec viaţa în camera lor de lucru, e tăcut, sfios şi timid, dar astăzi, pe lângă toate acestea, mai e galben la faţă şi vădit tulburat.

— Ce-i cu dumneata? îl întreb eu, cercetându-i chipul palid şi buzele uşor tremurătoare. Eşti bolnav sau te-ai certat iarăşi cu nevasta? Arăţi atât de rău!…

După ce se codeşte un pic şi tuşeşte, Vihleniov face un gest de deznădejde cu mâna şi începe:

— Iar am avut o… discuţie cu Ninocika! Sunt aşa de amărât, dragul meu, că n-am dormit toată noaptea şi, după cum vezi, sunt mai mult mort decât viu… Dracu’ ştie ce-i cu mine! Altora puţin le pasă, îndură cu uşurinţă şi jigniri, şi pierderi, şi boli, iar eu… pentru o nimica toată mă prăpădesc cu firea şi nu mai fac doi bani.

— Dar ce s-a întâmplat?

— Ei, fleacuri!… O mică dramă de familie. Dar dacă vrei, am să ţi-o povestesc. Ieri, Ninocika mea nu s-a dus nicăieri, a stat acasă; voia să petreacă o seară cu mine. Fireşte că m-am bucurat. De obicei, ea seara se duce pe la câte o sindrofie, iar eu, dimpotrivă, numai seara sunt acasă, aşa că-ţi închipui… cum… cât m-am bucurat. Ce vrei, tu n-ai fost niciodată însurat şi nu poţi să ştii ce cald şi plăcut e să găseşti acasă, când te întorci de la muncă, făptura pentru care trăieşti… Ah!

Vihleniov descrie farmecul vieţii de familie, îşi şterge sudoarea de pe frunte şi continuă:

— Cum îţi spuneam, Ninocika a vrut să petreacă o seară cu mine… Dumneata mă ştii! Sunt un om plicticos, greoi, deloc spiritual. Cum vrei să se distreze cineva cu mine? Veşnic sunt cu desenele şi graficele mele, cu filtrele şi cu probe de sol. Nu ştiu nici să joc, nici să dansez, nici să fac glume… iar Ninocika, ce vrei, e tânără, mondenă… Tinereţea îşi are drepturile ei… nu-i aşa? Ei, am început să-i arăt nişte ilustraţii, tot felul de nimicuri, una, alta… i-am mai povestit câte ceva… Tocmai atunci mi-am adus aminte că am în sertarul biroului nişte scrisori vechi şi că printre ele sunt şi unele foarte hazlii. Când eram student, aveam nişte prieteni: straşnic mai scriau, ai dracului! Când citeai, te stricai de râs. Am scos scrisorile lor din birou şi am început să le citesc cu glas tare Ninocikăi. I-am citit o scrisoare, alta, încă una… şi deodată – stop! Într-o scrisoare, închipuie-ţi dumneata, era o frază buclucaşă: „Salutări de la Katia”. Pentru o soţie geloasă, frazele de acest soi sunt ca un cuţit în inimă şi Ninocika mea e un Othello cu fustă. Pe nefericitul meu cap au început să curgă tot felul de întrebări: Cine-i Katenka?… Când s-a întâmplat? Cum? I-am povestit că fusese într-un fel prima mea dragoste… ceva, cum să spun… studenţesc, tânăr, necopt, ceva căruia nu i se poate acorda nicio importanţă. Orice băiat tânăr îşi are o Katenkă a lui, fără asta nu se poate… Ninocika nici n-a vrut să audă! Şi-a închipuit dracu’ ştie ce şi a izbucnit în plâns. După plâns, a apucat-o o criză de nervi. A început să-mi strige: „Eşti un nesuferit, un scârbos! Îmi ascunzi trecutul dumitale! Prin urmare, ai şi acum o Katka, dar mi-o ascunzi!” Am încercat eu s-o conving, dar degeaba… Logica bărbătească nu poate niciodată veni de hac logicii femeieşti. În cele din urmă, i-am cerut iertare în genunchi… m-am târât în faţa ei, dar fără niciun folos. Aşa s-a şi culcat: ea în iatacul ei, cu criză de nervi, iar eu la mine, pe divan… Azi-dimineaţă, nu m-a învrednicit nici cu o privire; era bosumflată şi a continuat să-mi spună „dumneata”. Dădea zor că se mută la maică-sa. Şi ai să vezi că se mută, o ştiu eu!

— Mda, e o păţanie neplăcută.

— Nu pot înţelege femeile! E drept că Ninocika e tânără, cuminte, romanţioasă şi că o poveste prozaică ca aceea cu Katenka nu poate să n-o scandalizeze; admit toate astea… dar e atât de greu să ierţi? Sunt vinovat, fie, dar i-am cerut iertare, m-am târât în genunchi! Dacă vrei să ştii, am… plâns chiar!

— Da, femeile sunt o mare enigmă.

— Dragul meu, scumpule, tu ai o mare înrâurire asupra Ninocikăi; te stimează, vede în dumneata o autoritate. Te rog din suflet, du-te la ea, foloseşte tot ascendentul dumitale şi fă-o să înţeleagă cât de nedreaptă e… Sufăr, scumpul meu!… Dacă această poveste mai ţine o zi, n-am să mai pot răbda. Du-te, dragul meu!

— Dar se cade aşa ceva?

— De ce să nu se cadă? Sunteţi prieteni aproape din copilărie, are încredere în dumneata… Du-te, fii un adevărat prieten!

Rugăminţile şi lacrimile lui Vihleniov mă mişcă… Mă îmbrac şi mă duc la nevastă-sa. O găsesc pe Ninocika dedându-se îndeletnicirii ei preferate: şade pe divan picior peste picior, cu ochii ei frumoşi închişi pe jumătate, pierduţi în gol, şi nu face nimic… Zărindu-mă, sare de pe divan şi aleargă spre mine… Apoi se uită în jur, închide repede uşa şi, uşoară ca un fulg, îmi sare de gât. (Să nu creadă cititorul că e vreo greşeală de tipar… De mai bine de un an împart cu Vihleniov îndatoririle lui conjugale).

— Ce ai născocit iarăşi, bestie mică? o întreb pe Ninocika, aşezând-o lângă mine.

— Despre ce-i vorba?

— Iar ai inventat un chin pentru bărbăţelul tău! Astăzi a fost la mine şi mi-a povestit toată comedia cu Katia.

— Ah… asta era! A găsit şi el cui să se plângă!…

— Ce s-a întâmplat între voi?

— Ei, fleacuri… Aseară mă plictiseam… De ciudă că n-aveam unde să mă duc, m-am agăţat de Katenka lui. De plictiseală m-a podidit plânsul, şi cum era să-mi justific lacrimile?

— Dar asta-i groaznic, sufleţelule, e neomenos. Nu e el şi aşa destul de nervos, mai trebuie să-l chinui şi tu cu scenele tale?

— Habar n-ai! Lui îi place când îi fac scene!… Ca să-ţi legi la ochi bărbatul, nu-i nimic mai nimerit decât să te prefaci geloasă… Dar să nu mai vorbim de el… Nu-mi place când începi să mă baţi la cap cu cârpa asta… Şi aşa sunt sătulă de el până în gât. Hai mai bine să luăm un ceai…

— Încetează totuşi să-l mai chinuieşti… Ţi-e mai mare mila să te uiţi la el… Vorbeşte atât de convins şi de nevinovat de fericirea şi de căminul lui, este atât de neclintit în încredinţarea că îl iubeşti încât, uneori, mă apucă groaza… Mai calcă-ţi şi tu pe inimă, mai dezmiardă-l, mai minte-l… E de ajuns un cuvânt bun din partea ta ca să se simtă în al şaptelea cer.

Ninocika îşi umflă buzele şi se posomorăşte. Totuşi, curând după aceea, când Vihleniov se întoarce şi se uită sfios şi întrebător la mine, îi zâmbeşte veselă şi-l dezmiardă cu privirea.

— Ai căzut de minune, tocmai la ceai! îi spune ea. Tare cumsecade eşti tu, nu întârzii niciodată… Vrei ceaiul cu frişcă sau cu lămâie?

Lui Vihleniov, care nu se aştepta la o asemenea primire, i se topeşte inima. Sărută cu multă dragoste mâna nevestei sale, mă strânge în braţe, şi îmbrăţişarea lui e atât de absurdă şi de nepotrivită cu situaţia, încât şi Ninocika şi eu roşim.

— Fericiţi întru Domnul sunt împăciuitorii! cotcodăceşte vesel soţul. Dumneata ai izbutit s-o îndupleci! De ce? Fiindcă eşti un om de lume, ai frecventat societatea, cunoşti toate subtilităţile inimii de femeie! Ha-ha-ha! Eu sunt un urs, un mocofan! Unde-i nevoie de un cuvânt, spun zece… Când trebuie să sărut mâna, sau mai ştiu eu ce să fac, încep să scâncesc! Ha-ha-ha!

După ceai, Vihleniov mă duce în biroul lui, mă apucă de un nasture şi bolboroseşte:

— Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, dragul meu! Crede-mă, am suferit, m-am chinuit cumplit, iar acum sunt atât de fericit, încât le-aş da şi altora din fericirea mea. Şi nu-i prima dată că mă scoţi dintr-o situaţie atât de groaznică. Dragul meu, să nu mă refuzi! Am aici un lucru de nimic… O locomotivă în miniatură pe care am făcut-o chiar eu… Am primit pentru ea o medalie la expoziţie… Ia-o ca semn al recunoştinţei mele… al prieteniei mele!… Fă-mi această plăcere!

Bineînţeles că încerc în toate felurile să refuz, dar Vihleniov e de neînduplecat astfel că, vrând-nevrând, îi primesc darul nepreţuit.

Trec zile, săptămâni, luni… şi într-o bună zi blestematul adevăr se dezvăluie în faţa lui Vihleniov în toată măreţia lui spurcată. Aflând din întâmplare acest adevăr, se face alb ca varul, se culcă pe divan şi priveşte îndobitocit în tavan… Nu rosteşte nicio vorbă. Dar durerea din suflet trebuie totuşi să se manifeste într-un fel oarecare, şi iată că Vihleniov începe să se răsucească chinuit pe divanul lui, de pe o parte pe alta. Bleg cum e, la aceasta se mărgineşte toată revolta lui.

După o săptămână, obişnuindu-se puţin cu noutatea care-l lovise, Vihleniov vine la mine. Suntem amândoi încurcaţi şi nu îndrăznim să ne privim… Încep să îndrug banalităţi fără noimă despre dragostea liberă, despre egoismul bărbaţilor, despre resemnarea faţă de soartă.

— Nu despre asta voiam să-ţi vorbesc… îmi curmă el cu blândeţe vorba. Toate astea le înţeleg prea bine. Nimeni nu-i vinovat de sentimentul pe care-l încearcă. Pe mine mă preocupă o altă latură a problemei: partea pur practică. Nu cunosc deloc viaţa, dragul meu şi, când e vorba de forme, de convenţii sociale, sunt pierdut. N-ai vrea să mă ajuţi, dragul meu? Spune-mi, ce trebuie să facă acuma Ninocika? Să continue să stea la mine, sau socoteşti mai bine să se mute la dumneata?

Ne sfătuim pe scurt şi ne oprim la următoarea hotărâre: Ninocika va locui mai departe la Vihleniov, eu mă voi duce la ea de câte ori îmi va trece prin cap, iar Vihleniov se va muta în odaia din colţ, care servea până acum de cămară. Odaia e cam întunecoasă şi igrasioasă, intrarea o are prin bucătărie, în schimb însă poţi să te izolezi cât se poate de bine în ea, ca să nu fii ghimpe în ochii nimănui.

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 303, 4 noiembrie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.