Cultură generală

ULTIMELE DESCOPERIRI ALE ŞTIINŢEI DENTARE

— N-am avut noroc în ce priveşte dentistica, Osip Franţîci! se plângea un omuleţ mărunt, cu burta suptă, paltonul ieşit de soare, ghetele peticite şi mustaţa căruntă parcă jumulită, privind la un coleg al său, un neamţ gros şi gras, cu un palton scump, nou-nouţ, şi o havană în gură. N-am avut noroc şi pace! Dracu’ ştie de ce! Sau fiindcă în ziua de astăzi sunt mai mulţi dentişti decât dinţi… sau fiindcă n-am talent adevărat, cine ştie! E greu să înţelegi soarta. Bunăoară dumneata: deşi am absolvit împreună şcoala judeţeană, am lucrat împreună la evreul Bercu Schwacher… ce deosebire… dumneata ai două case şi o vilă, te plimbi în trăsură, pe când eu, precum vezi, sunt gol puşcă şi n-am nicio leţcaie. Spune-mi, de ce o fi aşa?

Neamţul Osip Franţîci a urmat şcoala judeţeană şi e prost ca un gânsac, dar grăsimea, îmbuibarea şi casele sale îi dau o mare doză de încredere în sine. Socoteşte un drept al lui inalienabil să vorbească cu greutate, să filozofeze şi să rostească maxime.

— Toată nenorocirea stă în noi înşine, oftă el din greu, drept răspuns la tânguirile colegului. Tu singur eşti vinovat, Piotr Ilici! Nu te supăra, dar am spus şi voi spune mereu că ceea ce ne nenoroceşte pe noi, specialiştii, e lipsa de cultură generală. Ne-am înfundat până la urechi în specialitatea noastră, fără să ne mai sinchisim de nimic altceva. E rău, dragul meu! Foarte rău! Crezi că, din moment ce ai învăţat să scoţi măsele, poţi să aduci folos societăţii? Nu, dragă, cu concepţii atât de strâmte, atât de unilaterale, n-ai să ajungi departe… Nu-u, în niciun caz. Trebuie să ai şi cultură generală!

— Dar ce-i cultura generală? întrebă sfios Piotr Ilici.

Neamţul nu găsi un răspuns potrivit şi începu să îndruge prostii, dar, ceva mai târziu, după ce mai bău puţin vin, se simţi mai la largul lui şi îi lămuri colegului său rus ce înţelegea el prin „cultură generală”. Nu i-о lămuri de-a dreptul, ci pe ocolite, vorbind despre altele.

— Lucrul cel mai important în meseria noastră e o locuinţă frumos instalată, spuse el. Clienţii nu te judecă decât după felul cum eşti instalat. Dacă intrarea ţi-e murdară, odăile strâmte şi mobilierul sărăcăcios, înseamnă că eşti sărac, iar dacă eşti sărac, înseamnă că nimeni nu se tratează la tine. Nu-i aşa? De ce să mă duc eu să mă tratez la tine, dacă nu se tratează nimeni? Mai bine mă duc la unul care are clientelă mare! Dar ia cumpără-ţi mobilă de catifea, ia instalează-ţi peste tot sonerii electrice: lumea va spune că ai clientelă mare şi multă experienţă. Şi nu e mare lucru să-ţi faci rost de o locuinţă elegantă şi de un mobilier frumos. În ziua de azi, negustorii de mobile au cam dat de greutăţi şi şi-au mai pierdut din ifose. Îţi fac credit pentru cât vrei, chiar şi pentru o sută de mii de ruble, mai ales dacă sub socoteala lor iscăleşti: „doctor cutare”. Trebuie să te şi îmbraci cumsecade. Pacienţii judecă astfel: dacă eşti jerpelit şi prost instalat, mulţumeşte-te şi cu o rublă, iar dacă porţi ochelari cu ramă de aur, lanţ gros de aur şi în jurul tău e numai catifea, le e ruşine să dea o rublă, dau cinci sau zece. Nu-i aşa?

— Aşa-i… se-nvoi Piotr Ilici. Mărturisesc că la început îmi făcusem rost de mobilier. Aveam de toate: şi feţe de masă de catifea, şi reviste în sala de aşteptare, chiar şi un portret al lui Beethoven lângă oglindă, dar… dracu’ ştie! Parcă mi s-a întunecat mintea. Când mă plimbam prin apartamentul meu luxos, parcă îmi era ruşine de ceva! Ca şi cum aş fi nimerit în locuinţa altuia sau ca şi cum lucrurile acelea ar fi fost de furat. Simţeam că nu pot! Nu ştiu să stau într-un fotoliu de catifea – şi basta! Mai era şi nevastă-mea… O femeie simplă, care nu voia cu niciun chip să înveţe cum trebuie păstrată o locuinţă. Ba făcea să miroasă toată casa a ciorbă de varză sau a gâscă friptă, ba curăţa cu cărămidă candelabrele, ba se apuca să spele pe jos în sala de aşteptare, de faţă cu clienţii… Era o harababură!… Crede-mă, când s-a vândut mobilierul la licitaţie, m-am simţit parcă alt om.

— Înseamnă că nu eşti obişnuit cu o viaţă civilizată… Ei bine, trebuie să te obişnuieşti! Apoi, afară de mobilier, mai trebuie o firmă. Cu cât omul e mai mărunt, cu atât firma trebuie să fie mai mare. Nu-i aşa? Firma trebuie să fie uriaşă, să se vadă şi afară din oraş. Când te apropii de Petersburg sau de Moscova, înainte de a zări clopotniţele bisericilor, vezi firmele dentiştilor. Şi acolo, dragul meu, dentiştii nu-s ca tine şi ca mine. Apoi, pe firmă trebuie să fie pictate cercuri de aur şi argint, pentru ca publicul să creadă că ai medalii: să vezi ce stimă o să-ţi arate! Afară de asta, e nevoie şi de reclamă. Vinde-ţi ultima pereche de pantaloni, dar dă un anunţ la gazetă. Publică-l zilnic în toate ziarele. Dacă ţi se pare că un anunţ simplu nu-i de ajuns, dă-l cu chichiţe: pune să se tipărească anunţul cu capul în jos, comandă-ţi un clişeu „cu dinţi” şi „fără dinţi”, roagă publicul să nu te confunde cu alţi dentişti, publică prin ziare că te-ai întors din străinătate, că tratezi gratuit săracii şi elevii… Trebuie de asemenea să pui anunţuri la gară şi prin restaurante… Sunt multe mijloace!

— Aşa-i! oftă Piotr Ilici.

— Mulţi spun că felul de a te purta cu clientela n-are importanţă… Ba are! Trebuie să ştii cum să te porţi… Cu toate că în ziua de azi clientela e citită, rămâne totuşi sălbatică, absurdă. Nu ştie singură ce vrea şi e foarte greu să-i prinzi gusturile. Poţi să fii de zece ori profesor, dacă nu ştii cum s-o iei, o să se ducă mai curând la un veterinar decât la tine… Să zicem că vine la mine o cucoană cu o măsea bolnavă. Pot s-o primesc fără chichiţe? Nicidecum! Mă încrunt din capul locului, ca un savant, şi îi arăt cu un gest scaunul, fără să scot o vorbă, adică: învăţaţii n-au timp să stea de vorbă. Iar scaunul e şi el cu chichiţe! Apăs pe o pedală şi cucoana când se ridică în sus, când se lasă în jos. Apoi încep să scotocesc prin măseaua bolnavă. Cu măseaua nu-i nimic grav, trebuie scoasă şi atâta tot, dar trebuie să scotoceşti îndelung, tacticos… să-i bagi de vreo zece ori oglinda în gură, fiindcă tare le mai place cucoanelor să te ocupi pe îndelete de bolile lor. Cucoana ţipă, iar dumneata spui: „Doamnă! datoria mea e să uşurez suferinţele dumneavoastră groaznice, de aceea vă rog să-mi acordaţi toată încrederea”, şi asta o spui cu un aer maiestuos, pe un ton tragic… Iar pe masa dinaintea cucoanei sunt aşezate fălci, cranii, diferite oase, fel de fel de instrumente, borcane cu capete de mort – numai lucruri înfricoşătoare, misterioase. Eu însumi port un halat negru, de parcă aş fi un inchizitor. Tot aici, lângă fotoliu, e maşina pentru gazul ilariant. Nu folosesc niciodată maşina, totuşi ea arată înfricoşător! Dinţii îi scot cu un cleşte uriaş. În general, cu cât instrumentul e mai mare şi mai impresionant, cu atât e mai bine. Trag repede, fără ezitare.

— Ştiu şi eu să trag, Osip Franţîci, dar dracu’ ştie ce-i cu mine! Când fac o extracţie, cum încep să trag măseaua, încolţeşte în mine gândul: te pomeneşti că n-o scot sau că o rup? Şi cum îmi trece prin minte acest gând, începe să-mi tremure mâna. De fiecare dată mi se întâmplă la fel!

— Dacă măseaua se rupe nu-i vina ta.

— Asta-i cam aşa, totuşi… E jale dacă n-ai puţină îndrăzneală. Nu-i nimic mai rău decât să n-ai încredere în tine, sau să te îndoieşti mereu. Să vezi ce mi s-a întâmplat odată: apuc o măsea cu cleştele, trag… trag şi deodată simt că trag de prea mult timp. Ar fi trebuit să fi ieşit de mult – şi eu încă mai trăgeam. Am înmărmurit de spaimă! Trebuia s-o las şi să încep de la capăt, dar eu îi dădeam înainte cu trasul… mă zăpăcisem! Bolnavul a înţeles după mutra mea că nu eram sigur pe mine, că mă îndoiam; a sărit ca ars şi, de durere şi de mânie, a dat în mine cu scăunelul! Altă dată, tot aşa m-am zăpăcit şi, în locul unui dinte bolnav, am scos unul sănătos.

— Astea-s fleacuri, se întâmplă oricui. Tot trăgând dinţii sănătoşi, ajungi şi la cel bolnav! Dar ai dreptate, dacă n-ai îndrăzneală, nu faci nimic. Un om învăţat trebuie să se comporte ca un învăţat. Clienţii doar nu ştiu că tu şi cu mine n-am fost la universitate. Pentru ei, toţi sunt doctori. Şi Botkin ^cxciii e doctor, şi eu sunt doctor, şi tu eşti doctor. De aceea trebuie să te şi porţi ca un doctor. Pentru a părea cât mai savant şi a arunca praf în ochi, scoate o broşurică „despre întreţinerea dinţilor”. Dacă nu ştii s-o scrii singur, comand-o unui student. Pentru zece ruble îţi scrie şi o prefaţă, îţi trânteşte şi câteva citate din autori francezi… Eu am scos până acum trei broşuri. Şi mai ştii ceva? Inventează un praf de dinţi. Comandă-ţi nişte cutiuţe cu efigia ta, toarnă în ele ce vrei, închide-le ermetic şi dă-le drumul: „Preţul două ruble, feriţi-vă de imitaţii”. Născoceşte şi un elixir. Toarnă ceva care să miroasă şi să pişte – şi gata elixirul. Nu fixa preţuri rotunde, ci aşa: nr. 1 costă şaptezeci şi şapte copeici, nr. 2 optzeci şi două copeici ş.a.m.d. Asta face impresie. Vinde perii de dinţi cu efigia ta, cu o rublă bucata. Ai văzut periile mele?

Piotr Ilici se scărpină nervos la ceafă şi tulburat începu să se plimbe în jurul neamţului…

— Ia te uită, domnule! se minună el gesticulând. Vasăzică aşa stau lucrurile? Atât că eu nu mă pricep, nu pot! Nu că aş considera asta şarlatanie sau coţcărie, dar nu pot, nu-i de mine! De o sută de ori am încercat, şi n-am făcut nici pe dracu’. Rezultatul? Dumneata eşti sătul, bine îmbrăcat, ai case, iar eu… dă lumea în mine cu scăunaşul! Da, într-adevăr, e rău fără cultură generală! Bine ai spus, Osip Franţîci! E chiar foarte rău!

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 268, 30 septembrie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.