După reprezentaţia dată în beneficiul tragedianului
SCENETĂ
Tragedianul Unîlov şi „părintele mărinimos” Tigrov şedeau la o masă în camera 37 a hotelului „Veneţia” şi culegeau roadele reprezentaţiei. Dinaintea lor aveau votcă, vin negru cam prost, o jumătate de sticlă de coniac şi sardele. Tigrov, un omuleţ grăsuliu, plin de coşuri, se uita la carafă şi tăcea posomorât. În schimb, Unîlov era înflăcărat nevoie mare. Cu un teanc de bancnote într-o mână, iar în cealaltă cu un creion, se frământa pe scaun, de parcă ar fi stat pe ace, şi îşi vărsa năduful.
— Ceea ce mă mângâie şi mă îmbărbătează, Maxime, spunea el, e faptul că tineretul mă iubeşte. Uită-te la puştii ăştia de la liceu şi gimnaziu. Or fi ei mici de-o şchioapă, dar sunt spectatori de nădejde! Stau la galerie, diavolii, la cucurigu, plătesc treizeci de copeici, dar numai pe ei îi auzi, pe gândacii ăştia. Sunt cei mai straşnici critici şi judecători! Îl vezi pe câte unul, cât o vrabie, mic de poate să se plimbe în picioare pe sub masă, dar când îi priveşti mutrişoara – parcă-i Dobroliubov. Cum mă mai strigau ieri! U-nî-lov! U-nî-lov! Ce să-ţi spun, dragă, nu mă aşteptam. De şaisprezece ori m-au chemat la rampă! Şi nici ce am „ampoşat” nu-i rău: o sută douăzeci şi trei de ruble şi treizeci de copeici! Hai să bem!
— Ascultă Vasecika… Uite ce vream să-ţi spun… începu să bolborosească Tigrov, clipind sfios, fă-mi şi mie un bine: dă-mi douăzeci de taleri. Trebuie să plec la Ieleţ. A murit un unchi de al meu. Poate că mi-a rămas ceva de pe urma lui. Dacă nu-mi dai, mă voi vedea nevoit s-o întind pe jos. Spune, îmi dai?
— Hm… Parcă văd că nu mi-i mai dai înapoi!
— Nu ţi-i dau înapoi, Vasecika… oftă „părintele mărinimos”. De unde să-i iau? Îţi cer să-mi dai aşa… din prietenie.
— Stai un pic, Maxime, poate nu-mi ajung nici mie. Trebuie să fac nişte cumpărături şi să-mi comand câte ceva. Hai să facem o socoteală.
Unîlov trage spre el hârtia în care fusese învelită sticla cu coniac şi începe să scrie.
— Ţie douăzeci, surorii mele douăzeci şi cinci… Biata femeie, de trei ani de zile mă roagă să-i trimit ceva. Trebuie să-i trimit neapărat! E aşa de drăguţă… de bună. Un costum de haine pentru mine, că am mare nevoie – treizeci de ruble. Pentru cameră şi masă mai aştept, o să am tot timpul să plătesc. Vreo trei funturi de tutun… ghete. Şi mai ce? Să scot de la amanet fracul… ceasul. Să-ţi cumpăr şi ţie o căciulă nouă, cu asta arăţi ca dracu’… Mi-e şi ruşine să ies cu tine pe stradă. Stai, ce să mai iau?
— Cumpără un revolver pentru „Luminile rătăcitoare”. Al nostru nu trage.
— Da, aşa-i. Nemernicul de impresar n-ar cumpăra unul pentru nimic în lume. Nu vrea să ştie nimic de recuzită, antihristul ăsta. Prin urmare, vreo şase-şapte ruble pentru revolver. Altceva?
— Du-te la baie şi spală-te cu săpun.
— Baia, săpunul şi celelalte – o rublă.
— Pe aici se tot plimbă un tătar care vinde o vulpe foarte frumos împăiată. Ar trebui s-o cumperi!
— Ce să fac cu vulpea?
— Aşa. S-o pui pe masă. Dimineaţa, când te trezeşti, arunci o privire prin odaie, vezi că ai o dihanie pe masă şi… şi simţi bucurie în suflet!
— Asta-i lux! Mai bine-mi cumpăr o tabacheră nouă. Să ştii că, în general, ar trebui să-mi completez garderoba. N-ar strica să-mi cumpăr câteva cămăşi cu gulere tari – gulerele tari sunt acuma la modă. A, da! Cât p-aci era să uit. O jiletcă de pichet!
— Neapărat! În piesele lui Krîlov nu-i chip să apari fără jiletcă de pichet. Ghete cu nasturi… un baston. Spălătoreasa ai s-o plăteşti?
— Nu, mai aştept. Îmi trebuie mănuşi albe, negre şi de culoare. Şi mai ce? Bicarbonat şi sare de lămâie. Vreo trei doze de unt de ricin… hârtie, plicuri. Altceva?
Unîlov şi Tigrov îşi ridicară privirea în tavan, îşi încreţiră frunţile şi începură să se gândească.
— Praf insecticid! îşi aduse aminte Unîlov. Nu mai poţi trăi din cauza „pieilor roşii”. Mai ce? Doamne, un palton! Principalul îl şi uitasem, Maxime! Ce m-aş face iarna fără palton? Scriu patruzeci. Dar… nu-mi ajunge! Ar trebui să-l laşi în plata Domnului pe unchiul tău, Maxime!
— Nu pot. E singura mea rudă, cum să-l las în plata Domnului! Sunt sigur că a rămas ceva de pe urma lui.
— Ce să fi rămas? Vreo lulea de spumă de mare, vreun portret al mătuşii? Lasă, zău aşa!
— Nu înţeleg ego… egoi… egoisticismul ăsta al tău. Vasecika! protestă Tigrov, clipind des. Dacă aş avea eu bani, crezi că mi-ar părea rău de ei? O sută… trei sute… o mie… ia cât vrei! Îmi rămăseseră de pe urma părinţilor zece mii de ruble. Toate le-am împărţit actorilor!…
— Bine, bine, ia-ţi cele douăzeci de ruble şi gata.
— Mersi. Dar buzunarele mi-s găurite, n-am unde să le pun. E cinci trecute, ar fi timpul să mă duc la gară.
Tigrov se sculă cu greu în picioare şi începu să-şi îndese trupul lui rotund ca o minge într-un palton mic, strâmt.
— Să nu spui alor noştri că am plecat, Vasecika, se rugă el. Nemernicul nostru ar face scandal, dacă ar afla că lipsesc fără voia lui. N-au decât să creadă că sunt beat mort. Ar trebui să mă însoţeşti la gară, Vasecika, altfel te pomeneşti că pe drum intru în vreun birt şi beau toţi talerii tăi. Îmi cunoşti doar slăbiciunea! Însoţeşte-mă, dragul meu!
— Bine.
Actorii se îmbracă şi ies în stradă.
— Ce să-mi mai cumpăr? mormăie Unîlov, uitându-se din mers la vitrinele magazinelor şi dughenelor. Ia priveşte, Maxime, ce şuncă minunată! Dacă s-ar fi vândut ieri toate locurile, aş fi cumpărat-o, zău, să mă bată Dumnezeu. Şi ştii de ce nu s-au vândut toate locurile? Fiindcă a fost nuntă la negustorul Ciudakov. Toţi plutocraţii s-au dus acolo. Tocmai acu’ li s-a făcut împieliţaţilor de însurătoare! Uită-te la jobenul din vitrina de colo! Să-l cumpăr? Dar ducă-se naibii, la urma urmei!
Sosind la gară, prietenii se instalară la restaurantul de clasa întâi şi îşi aprinseră ţigări de foi.
— Ei drace, se încruntă Unîlov, mi-a venit poftă să beau ceva. Hai să bem o bere! Chelner, bere! Nu s-a dat încă primul semnal de clopot, aşa că n-ai de ce să te grăbeşti. Şi să nu stai mult la Ieleţ, grasule. Ia de la unchi-tu, răposatul, cât poţi mai mult şi vino înapoi. Însă… Hei chelner! Nu mai trebuie bere! Dă-ne o sticlă de „Nuits!” Bem de despărţire un vin negru… şi apoi, pleacă sănătos.
O jumătate de oră mai târziu, actorii isprăveau a doua sticlă. Proptindu-şi capul înfierbântat în pumni, Unîlov privea cu ochi drăgăstoşi obrazul rotofei al lui Tigrov şi bâlbâia:
— Cea mai mare pacoste în lumea noastră este im-impre… s-s-sa-rull… Numai când artiştii vor sta solid pe picioare, numai când se vor ţine în meseria lor de prrin… prrincipii colective…
— Cu cotă parte.
— Da, cu cotă parte. Prrost mai e vinul. Uite ce e, hai să bem un vin de Rhin!
— Vasecika… al doilea semnal de clopot.
— Dă-l naibii. Ai să pleci cu trenul de noapte, iar acum am să-ţi… lămuresc totul. Chelner, o sticlă de vin de Rhin! Im-impresarul… vede în artist un obiect… carne de tun. E un chiabur. Nu poate să-l înţeleagă pe artist. Să te luăm, bunăoară, pe tine. Eşti un om fără talent, dar… eşti un actor util. Trebuie să fii preţuit. Stai, măi las-o cu pupăturile, mă simt prost. Pentru ce crezi că te iubesc eu pe tine? Pentru sufletul tău… pentru inima ta cu adevărat artistică. Mâine îţi comand un costum de haine! Totu-i pentru tine. Îţi cumpăr şi vulpea. Lasă-mă să-ţi strâng mâna!
Trecu un ceas. Artiştii tot mai şedeau la taifas.
— Numai să dea Dumnezeu să mă pun pe picioare cum trebuie, spunea Unîlov, şi vei vedea… Am să le arăt atunci ce înseamnă scena! Ai să primeşti de la mine două sute de ruble pe lună… Să am numai pentru început o mie de ruble… să-mi închiriez un teatru de vară… Ascultă, ce-ar fi să mâncăm ceva? Vrei să mănânci? Spune sincer… Vrei? Chelner, o pereche de becaţine fripte, din cele mari!
— Acum nu avem becaţine, spuse chelnerul.
— Drăcia dr-r-acului, n-aveţi niciodată nimic! Dacă-i aşa, dobitocule dă-ne… ce vânat aveţi voi pe acolo? Dă-l tot! S-au obişnuit, nemernicii, să le servească negustorilor fel de fel de porcării şi îşi închipuie că şi un artist poate să mănânce porcării! Adu totul încoa’! Serveşte şi lichioruri! Vrei ţigări de foi, Maxime? Să ne aduci şi ţigări de foi.
Puţin mai târziu, comicul Dudkin se aşeză şi el la masa prietenilor.
— Aţi găsit şi voi unde să beţi! se miră Dudkin. Hai la „Bellevue”. Toţi ai noştri sunt acum acolo…
— Socoteala! strigă Unîlov.
— Treizeci şi şase de ruble şi douăzeci de copeici…
— Ţine… fără rest! Hai să mergem, Maxime! Lasă-l în plata Domnului pe unchiul! Sărmanul Yorick – n-are decât să rămână fără moştenitori! Dă-mi încoa’ cele douăzeci de ruble! Ai să pleci mâine!
La „Bellevue”, prietenii cerură stridii şi vin de Rhin.
— Am să-ţi cumpăr mâine şi ghete, spuse Unîlov umplându-i lui Tigrov paharul. Bea! Cui i-e dragă arta, acela… Pentru artă!
Fură aduse pe tapet arta, sistemul de cotă parte, buna înţelegere între toţi, spiritul de colectiv şi de solidaritate şi celelalte idealuri dragi actorilor… Călătoria la Ieleţ, cumpărarea ceaiului, tutunului şi a îmbrăcăminţii, răscumpărarea lucrurilor zălogite şi plata datoriilor rămaseră de la sine pe seama unui viitor îndepărtat… foarte îndepărtat. Socoteala de la „Bellevue” înghiţi întreaga sumă încasată.
Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 261, 23 septembrie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.
