Doi ziarişti

POVESTIRE DE NECREZUT

Ribkin ^cxciv , colaborator la ziarul „Vă râd în nas”, om lăbărţat, năpădit de o grăsime bolnăvicioasă şi cu faţa pământie, stătea în picioare în mijlocul camerei sale mobilate şi se uita lung în tavan, la cârligul de care era atârnată lampa. În mână avea o frânghie.

„Mă ţine sau nu mă ţine? se întreba el. Te pomeneşti că iese din tavan, şi-mi mai cade lampa în cap… Blestemată viaţă! Nici să te spânzuri ca lumea nu poţi!”

Nu ştiu unde ar fi ajuns cu cugetările acest disperat, dacă nu s-ar fi deschis uşa şi n-ar fi intrat în odaie Şliopkin ^cxcv , prietenul lui, colaborator la ziarul „Iuda trădătorul”, un om vioi, vesel, trandafiriu la faţă.

— Bună ziua, Vasea! începu el aşezându-se pe un scaun. Am venit să te iau… Hai să mergem! În cartierul Vîborg a avut loc o tentativă de omor – de vreo treizeci de rânduri… Un ticălos care a înjunghiat pe cineva, dar se vede treaba că numai pe jumătate. Nu putea, nemernicul, să-l înjunghie ca lumea, măcar de vreo sută de rânduri!… Mă gândesc deseori la un lucru, frate dragă, şi chiar aş vrea să scriu despre asta: dacă lumea ar fi omenoasă şi ar şti cât ne este nouă de foame, s-ar spânzura, ar incendia şi s-ar judeca de o sută de ori mai mult. Hei! Dar ce-i asta? întrebă el nedumerit, zărind frânghia. Nu cumva ai de gând să te spânzuri?

— Ba da, dragul meu… oftă Rîbkin. S-a isprăvit… rămâi cu bine! M-am săturat de viaţă! E timpul…

— Ce-i tâmpenia asta? Şi de ce, mă rog, te-ai săturat de viaţă?

— Aşa, de multe… Pretutindeni e numai negură, nesiguranţă… necunoscut… N-ai despre ce să scrii… Ai putea să te spânzuri de zece ori, numai la gândul că în jur toţi se mănâncă între ei, se jefuiesc, se îneacă unul pe altul, se scuipă în obraz, şi totuşi n-ai despre ce să scrii! Viaţa clocoteşte, fierbe, vuieşte şi n-ai despre ce scrie! E un fel de dualism blestemat…

— Cum poţi să spui una ca asta? Zece mâini să ai, şi se găseşte de lucru pentru toate zece.

— Nu, n-ai despre ce să scrii! S-a zis cu viaţa! Spune şi tu, despre ce să scriu? Despre casieri s-a scris, despre farmacişti la fel, despre problema orientală idem… şi chiar atât de mult, încât au încurcat-o, de nu mai poţi înţelege o iotă din toată polologhia asta. S-a scris despre lipsa de credinţă, despre soacre, despre jubilee, despre incendii, despre pălăriuţele cucoanelor, despre decăderea moravurilor, despre Zucchi ^cxcvi … S-a luat pe rând tot ce se întâmplă în univers, n-a mai rămas nimic. Vorbeai de un omor: a fost înjunghiat un om… Mare scofală! Eu am aflat de un omor mai grav: victima a fost în acelaşi timp spânzurată, înjunghiată, stropită cu gaz şi arsă, da, toate astea laolaltă; şi totuşi tac. Ce-mi pasă? Asemenea lucruri s-au mai văzut şi nu-i nimic extraordinar în ele. Să admitem că ai furat două sute de mii de ruble, sau că ai dat foc lui Nevski Prospekt din amândouă capetele deodată. Ei şi? Toate sunt lucruri obişnuite, despre care s-a mai scris. Rămâi deci cu bine!

— Nu te înţeleg! Sunt atâtea probleme… o varietate atât de mare de cazuri! E de ajuns să arunci cu o piatră într-un câine, ca să dai de o problemă sau de un caz.

— Nici problemele, nici cazurile nu fac cât o ceapă degerată… Bunăoară eu: mă spânzur… După părerea ta, e o problemă, un caz, iar după a mea asta nu reprezintă decât cinci rânduri cu litere mărunte, şi atâta tot. Nici n-ai de ce să le scrii. Oamenii au crăpat, crapă şi vor crăpa – nu-i nimic nou în asta… Prea e monotonă toată această variaţie, acest clocot, acest vuiet continuu… ţi se face greaţă să mai scrii, ba te apucă şi mila de cititor: de ce să-l întristezi, sărmanul?

Rîbkin oftă, clătină din cap şi zâmbi cu amărăciune.

— Doar dacă, spuse el, s-ar întâmpla ceva deosebit, ceva, cum să-ţi spun… nemaipomenit, din cale afară de josnic, vreo ticăloşie cum nu s-a mai văzut, care şi pe draci să-i bage în sperieţi, asta da! Atunci aş prinde viaţă! Dacă, bunăoară, pământul ar trece prin coada unei comete, dacă Bismark s-ar face mahomedan, sau turcii ar lua cu asalt Kaluga… ori dacă Notovici ar fi ridicat la rangul de consilier intim… într-un cuvânt, dacă s-ar întâmpla ceva răsunător, înnebunitor – of, ce viaţă aş mai prinde atunci!

— Îţi place să vezi departe, dar încearcă să te mulţumeşti cu mai puţin. Cercetează cu luare aminte un firicel de iarbă, un grăunte de nisip, o găoace cât de mică… peste tot e viaţă, dramă, tragedie! În fiecare surcea. În fiecare porc e o dramă!

— Norocul tău e că ai o fire care-ţi îngăduie să scrii şi despre o găoace de ou, dar eu… nu pot!

— De ce nu? îi întoarse vorba Şliopkin. De ce să nu te intereseze o găoace de ou? Câte probleme nu ridică! În primul rând, când vezi înaintea ta o găoace goală, te cuprinde indignarea, te simţi revoltat!! Oul ursit de natură să zămislească viaţă… înţelegi! Viaţă! O viaţă, care la rândul ei ar fi dat viaţă unei generaţii întregi, iar generaţia aceasta, miilor de generaţii viitoare. Ei bine, acest ou a fost mâncat, a căzut jertfă lăcomiei, unui capriciu! Ar fi dat poate o găină, găina ar fi ouat în tot decursul vieţii ei mii de ouă… – iată înfăţişată ca în palmă subminarea sistemului economic, frustrarea viitorului! Pe de altă parte însă, privind o găoace goală, te bucuri: dacă oul a fost mâncat, înseamnă că în Rusia lumea se hrăneşte bine… În al treilea rând, te gândeşti că pământul se îngraşă cu coajă de ouă, aşa că-l sfătuieşti pe cititor să nu nesocotească deşeurile. În al patrulea rând, un ou golit te face să meditezi la caracterul trecător a tot ce este pământesc: trăia – şi nu mai e! În al cincilea rând… Dar ce să mai număr? Ai material pentru o sută de ziare!

— Nu, n-aş putea! Apoi am şi pierdut încrederea în mine, m-a cuprins melancolia… Ducă-se dracului toate!

Rîbkin se urcă pe un scăunaş şi agăţă frânghia de cârlig.

— Rău faci, zău că faci rău! căuta să-l convingă Şliopkin. Gândeşte-te: sunt la noi vreo douăzeci de ziare şi toate-s pline. Înseamnă că ai despre ce scrie! Chiar şi ziarele de provincie sunt pline!

— Nu… consilierii municipali care dorm în şedinţă, casierii… începu să mormăie Rîbkin, ca şi cum ar fi căutat ceva de ce să se agaţe în ultimul moment, banca nobilimii, sistemul de evidenţă a populaţiei… desfiinţarea rangurilor în administraţia civilă, Rumelia… Dă-le naibii!

— Bine, fă cum vrei…

Rîbkin îşi petrecu laţul după gât şi se spânzură cu multă plăcere. Şliopkin se aşeză la masă şi în câteva clipe scrise o notiţă despre sinuciderea lui Rîbkin, necrologul lui, o casetă cu privire la desele sinucideri, un articol de fond despre înăsprirea pedepselor pentru sinucigaşi şi încă vreo câteva articole pe aceeaşi temă. Când sfârşi, puse hârtiile în buzunar şi alergă vesel la redacţie, unde-l aşteptau răsplata, gloria şi cititorii.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 40, 5 octombrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat fără modificări în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii.