Dialog între un om şi un câine

Era o noapte geroasă, cu Lună. Alexei Ivanîci Romansov mătură cu dosul palmei de pe mânecă un drăcuşor verde care i se năzărise, deschise binişor portiţa şi intră în curte.

— Omul, filozofa el, ocolind groapa de gunoi şi ţinându-şi cumpăna cu braţele, e ţărână, miraj, cenuşă… Pavel Nikolaici e guvernator, dar şi el e cenuşă. Măreţia lui înşelătoare nu-i decât un vis, un fum… Sufli o dată, şi nu mai e!

— Rrrr… ajunse la urechea filozofului.

Romansov întoarse privirea şi zări, la doi paşi de el, un dulău negru, uriaş, de soiul celor de pe la stânele din stepă, şi voinic cât un lup. Câinele stătea culcat lângă ghereta paznicului şi îşi zăngănea lanţul. Romansov îl privi, stătu o clipă pe gânduri, şi pe chipul lui se ivi o expresie de mirare. Apoi înălţă din umeri, dădu din cap şi zâmbi trist.

— Rrrr… repetă câinele.

— N-nu înţeleg! spuse Romansov, desfăcând braţele într-un gest de nedumerire. Şi tu… şi tu poţi să mârâi la un om? Ai? E prima dată în viaţă că aud aşa ceva! Să mă bată Dumnezeu… Se poate să nu ştii că omul e cununa întregii creaţiuni? Ia uită-te mai bine… Am să vin mai aproape de tine… Hai uită-te… Doar sunt un om! Ce părere ai? Sunt, sau nu sunt om? Spune!

— Rrrr… Hau!

— Dă-mi laba!  şi Romansov întinse câinelui mâna. Laba! N-o dai? Nu vrei? Nici nu trebuie. Am luat notă. Deocamdată, însă, dă-mi voie să-ţi trag una peste bot… Aşa, din simpatie…

— Hau! Hau!… hau! Vvv-au!

— Aaaa… vrei să muşti? Bine, foarte bine. Iau notă. Vasăzică, puţin îţi pasă că omul e cununa creaţiunii… regele animalelor? Asta înseamnă, prin urmare, că şi pe Pavel Nikolaici poţi să-l muşti? Da? Toată lumea se ploconeşte până la pământ în faţa lui Pavel Nikolaici, iar ţie ţi-e totuna dacă-i el sau dacă e un obiect oarecare! Te-am înţeles bine? Aaa… Prin urmare, eşti socialist? Stai, răspunde-mi… Eşti socialist?

— Rrr… hau! hau!

— Stai un pic, nu muşca… Despre ce vorbeam eu? A, da, despre cenuşă. Sufli o dată – pff! – şi nu mai e!… Pentru ce mai trăim, mă întreb? Ne naştem în durere, mâncăm, bem, ne facem studiile, murim… şi toate astea pentru ce? Cenuşă! Omul nu valorează doi bani! Tu eşti câine şi nu pricepi nimic, dar dacă ai putea… să pătrunzi în sufletul omului! Dacă ai putea să fii puţin psiholog…

Romansov dădu din cap şi scuipă.

— Nu suntem decât noroi… Ţie ţi se pare că eu, Romansov, secretar de colegiu… sunt regele naturii… Te înşeli! Sunt un trântor, un şperţar, un făţarnic! Sunt o bestie!

Alexei Ivanîci se lovi cu pumnul în piept şi izbucni în plâns.

— Sunt un clevetitor, unul din ăia care umblă cu şuşoteli… Poate nu ştii că Egorka Kornuişkin a fost dat afară din pricina mea? Ai? Şi cine, dă-mi voie să te întreb, şi-a însuşit cele două sute de ruble ale comitetului şi a dat vina pe Surguciov? Nu tot eu? Sunt o bestie, un fariseu… O Iudă! Un lingău şi un şperţar… sunt o canalie!

Romansov îşi şterse cu mâneca lacrimile şi se porni pe un plâns cu hohote.

— Muşcă-mă! Mănâncă-mă! De când sunt, nimeni nu mi-a spus o vorbă mai ca lumea… În sinea lor, toţi mă socotesc un ticălos, dar în faţă nu-mi aduc decât laude şi îmi zâmbesc prietenos! Măcar o dată să-mi fi tras cineva o palmă şi să mă fi înjurat! Mănâncă-mă, căţelule! Muşcă-mă! Sfâşie-mă, fir-aş blestemat! Mi-am vândut conştiinţa! Rupe-mă!

Romansov se clătină pe picioare şi căzu peste câine.

— Aşa, uite aşa! Sfâşie-mi mutra! Nicio pagubă! Doare, dar nu mă cruţa. Poftim, muşcă-mă şi de mâini! Aha, a dat sângele! Aşa îţi trebuie, scârnăvia dracului! Aşa! Mersi, Grivei… sau cum ţi-o fi zicând! Mersi… Rupe-mi şi blana. Tot mită e… Mi-am vândut aproapele şi cu banii luaţi mi-am cumpărat o blană… cu şapca cu rozetă e aceeaşi poveste… Dar despre ce vorbeam?… A! Acum trebuie să plec… La revedere, coteiule… şmechere…

— Rrrr.

Romansov mângâie câinele şi, după ce-l lăsă să-l muşte încă o dată de pulpă, se înfăşură mai strâns în blană şi, clătinându-se pe picioare, o luă încet spre uşa locuinţei sale…

Trezindu-se a doua zi pe la amiază, Romansov văzu ceva neobişnuit. Capul, mâinile şi picioarele îi erau bandajate. Lângă pat stătea nevastă-sa, cu ochii plânşi, şi doctorul, care se arăta îngrijorat.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 10, 9 martie cu subtitlul: (Scenetă). Semnată: Omul fără splină. A intrat fără subtitlu în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg 1886. Publicăm textul culegerii.