Din amintirile unui idealist

La zece mai, îmi luasem un concediu de douăzeci şi opt de zile, cerusem şi obţinusem de la casierul nostru un avans de o sută de ruble şi mă hotărâsem să-mi „trăiesc” şi eu viaţa în acest răstimp, s-o trăiesc din plin, pentru ca zece ani după aceea să mă pot legăna cu amintirile.

Dar ştii dumneata, cititorule, ce înseamnă să-ţi trăieşti viaţa, în cel mai înalt înţeles al cuvântului? Să te duci la un teatru de vară, să vezi o revistă, să mănânci apoi bine şi să te întorci acasă la ziuă un pic cherchelit? Nu! Să vizitezi o expoziţie, iar de acolo să treci pe la curse şi să-ţi deschizi niţel portofelul la mutual? Nu! Dacă vrei să-ţi trăieşti viaţa cu adevărat, urcă-te în tren şi pleacă spre locurile unde văzduhul e îmbălsămat de mireasma liliacului şi a mălinului, unde lăcrămioarele şi noptiţele înfloresc din belşug, dezmierdându-ţi privirea cu albeaţa lor fragedă şi cu strălucirea de diamant a picăturilor de rouă. Acolo, în deplină libertate, sub bolta albastră, în vecinătatea pădurii şi a şipotelor ce susură încântând auzul, în tovărăşia păsărilor şi a gândacilor verzi, vei înţelege ce înseamnă viaţa ta! Mai adaugă două-trei întâlniri cu o pălăriuţă cu nişte ochişori vioi şi cu un şorţuleţ alb… Mărturisesc că la asta visam plecând cu foaia de concediu în buzunar şi cu ceea ce mă răsfăţase casierul, spre localitatea de vilegiatură pe care mi-o alesesem.

Urmând sfatul unui prieten, am luat o odaie la Sofia Pavlovna Knighina, care închiria o cameră cu mâncare, aşternut şi tot confortul. Închirierea odăii s-a făcut mai repede decât aş fi crezut.

Îmi aduc aminte că, sosind la Pererva şi găsind vila Doamnei Knighina, m-am urcat pe terasă – şi m-am fâstâcit…

Aveam în faţă o terasă micuţă, îmbietoare… Dar mai drăguţă şi (daţi-mi voie să mă exprim aşa) mai îmbietoare era cuconiţa cea tânără şi durdulie care şedea la o masă şi-şi lua ceaiul. S-a uitat la mine printre gene şi m-a întrebat:

— Ce doriţi?

— Iertaţi-mă vă rog… am început eu. Nu ştiu… poate că am nimerit în altă parte… Caut vila Doamnei Knighina…

— Chiar eu sunt Knighina… Ce doriţi?

M-am fâstâcit de tot… Mă obişnuisem să-mi închipui că persoanele ce dau camere şi vile cu chirie sunt bătrâne, reumatice şi duhnesc a drojdie de cafea, şi iată că în faţa mea – „mântuiţi-ne, heruvimi ai cerurilor!” cum spune Hamlet – se afla o făptură minunată, extraordinară, încântătoare. Bâlbâindu-mă, i-am explicat ce căutam.

— A, îmi pare foarte bine! Ia loc, te rog! Prietenul dumitale mi-a scris despre asta. Nu vrei un ceai? Cu frişcă sau cu lămâie?

Există un anumit soi de femei (cele mai multe blonde) cu care e de ajuns să stai două-trei minute, pentru ca să te simţi la largul tău, ca şi cum le-ai cunoaşte de când lumea. Sofia Pavlovna era tocmai o astfel de femeie. În timp ce beam primul pahar de ceai, am şi aflat că nu e măritată, că trăieşte din venitul pe care i-l aduce capitalul ei şi că aşteaptă vizita unei mătuşi; am aflat şi de asemenea cauzele care o determinau să dea cameră cu chirie.

Întâi şi întâi, e greu să plăteşti singură o sută douăzeci de ruble pentru vilă, apoi îi e şi puţin frică: te pomeneşti că se strecoară în timpul nopţii vreun borfaş sau intră ziua vreun ţărănoi fioros! Şi ce-i dacă în odaia din colţ stă o doamnă singură sau chiar un bărbat? Nu-i nicio crimă.

— La drept vorbind, e mai bine să fie bărbat! oftă gazda, lingând dulceaţa de pe linguriţă. Un bărbat îţi dă mai puţină bătaie de cap şi te simţi mai în siguranţă.

Într-un cuvânt, în mai puţin de un ceas, Sofia Pavlovna şi cu mine eram prieteni.

— A! mi-am adus eu aminte, pe când îmi luam rămas-bun. Am vorbit de toate, dar n-am pomenit nimic despre un lucru. Cât are să mă coste? Nu stau la dumneata decât douăzeci şi opt de zile… Am să iau, bineînţeles, prânzul… ceaiul şi celelalte.

— Ţi-ai găsit şi dumneata despre ce să vorbeşti! Cât ai să poţi, atât ai să-mi dai… Doar nu închiriez odaia pentru speculă, ci aşa… ca să nu fiu singură de tot… Cu douăzeci şi cinci de ruble te învoieşti?

Fireşte că m-am învoit, şi mi-am început vilegiatura… Viaţa de vilegiaturist e interesantă prin aceea că fiecare zi şi fiecare noapte seamănă leit una cu cealaltă. Şi ce farmec are această monotonie! Ce zile, ce nopţi! Sunt atât de încântat, cititorule, încât dă-mi voie că te strâng în braţe! Dimineaţa mă trezeam fără să mai am grija slujbei şi beam ceai cu frişcă. Pe la orele unsprezece, mă duceam să dau bună dimineaţa gazdei, care îmi oferea o cafea cu caimac gros. De la cafea până la prânz, stăteam cu ea la taifas. La ora două luam masa, dar ce masă! Închipuie-ţi că eşti flămând ca un lup şi dai pe gât un pahar mare de lichior de coacăză, după care îmbuci o bucată de rasol cu hrean… Sorbi apoi o ciorbă bună sau o supă de zarzavat cu smântână, şi aşa mai departe. După prânz, stai întins în tihnă pe pat, citeşti un roman şi sari din două în două minute în picioare, deoarece gazda trece mereu prin faţa uşii – spunându-ţi de fiecare dată: „Stai liniştit!”, „stai liniştit!” Apoi scăldatul la râu. Seara, până târziu, plimbare cu Sofia Pavlovna… închipuie-ţi că e noapte, că întreaga fire doarme, afară de o privighetoare şi de un bâtlan ce se tânguie arar; că o adiere slabă de vânt aduce abia desluşit huruitul unui tren îndepărtat; iar cea cu care te plimbi prin pădurice sau pe terasamentul căii ferate este o blondă durdulie, care se zgribuleşte cochet din pricina răcorii nopţii şi întoarce mereu spre tine chipuşorul ei impalidat de lumina Lunii… Te simţi în al nouălea cer!

N-a trecut nicio săptămână şi s-a întâmplat ceea ce de mult aştepţi de la mine, cititorule, ceea ce nu poate lipsi din nicio povestire ce se respectă… N-am putut rezista… Sofia Pavlovna mi-a ascultat declaraţiile cu nepăsare, aproape cu răceală, ca şi cum le-ar fi aşteptat de mult, şi şi-a ţuguiat un pic buzele, voind parcă să spună:

— Şi pentru asta trebuie atâta vorbărie? Zău că nu te înţeleg!

Cale douăzeci şi opt de zile au trecut ca o clipită. Când concediul meu s-a sfârşit, mi-am luat rămas-bun de la vilegiatură şi de la Sofia, cu inima plină de tristeţe şi regret. În timp ce-mi făceam geamantanul, gazda şedea pe divan, ştergându-şi ochişorii. O mângâiam, gata să plâng şi eu, şi îi făgăduiam să vin s-o văd în zilele de sărbători şi să mă duc cât mai des pe la ea la iarnă, când se va întoarce la Moscova.

— Vai, draga mea… dar când facem socotelile? mi-am adus eu dintr-odată aminte. Spune, cât îţi datorez?

— Altă dată, mai târziu… mi-a răspuns „dulcineea” mea, într-un hohot de plâns.

— De ce mai târziu? Nu ştii cum e zicătoarea: „Frate, frate, dar brânza-i pe bani.” Şi apoi n-am deloc intenţia să mă las întreţinut de tine. Lasă mofturile, Sonia… Cât trebuie să-ţi dau?

— A!… O nimica toată… mi-a spus ea, plângând şi trăgând un sertar al mesei. Ai fi putut să plăteşti şi mai târziu…

A scotocit prin sertar, a scos o hârtiuţă şi mi-a întins-o.

— Asta e socoteala? am întrebat-o eu. Foarte bine… (Mi-am pus ochelarii)… Minunat… achit şi gata… (mi-am aruncat ochii pe socoteală). Total… Stai niţel, dar ce-i asta? Total… Asta-i altceva, Sonia! Aici scrie „total două sute douăsprezece ruble, patruzeci şi patru copeici”. Nu-i socoteala mea!

— Ba e a ta, Dudocika! Uită-te mai bine!

— Dar… de unde s-a adunat atâta? Pentru locuinţă şi masă douăzeci şi cinci de ruble – de acord… Pentru servitoare trei ruble, fie, sunt de acord şi cu asta…

— Nu înţeleg, Dudocika, mi-a răspuns tărăgănat gazda, privindu-mă mirată, cu ochii plânşi. Se poate să nu ai încredere? Socoteşte şi tu! Ai băut lichior de coacăze… doar nu puteam să-ţi servesc la masă votcă la preţul ăsta! Frişcă la ceai şi la cafea… Apoi căpşunile, castraveţii, vişinele… În ceea ce priveşte cafeaua, iarăşi… Doar nu ne înţeleseserăm să bei, şi ai băut în fiecare zi! De altfel toate astea sunt nimicuri, încât, poftim, pot să-ţi scad douăsprezece ruble. Să rămână două sute…

— Dar… aici e pus şaptezeci şi cinci de ruble şi nu-i specificat pentru ce… Pentru ce anume?

— Cum pentru ce? Ei, asta-mi place!

M-am uitat la chipuşorul ei. Mă privea atât de sincer, de senin şi de mirat, încât limba mea n-a mai putut articula nici o singură vorbă. Am dat Soniei o sută de ruble şi o poliţă pentru cealaltă sută, mi-am pus geamantanul pe umeri şi am plecat pe jos la gară.

— N-ar putea să mă împrumute vreunul dintre voi cu o sută de ruble, domnilor?

Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1885, Nr. 26, autoriz. cenz. 27 iunie, cu titlul: Un caz din vilegiatură. (Din amintirile unui idealist). Semnată: Fratele fratelui meu. Şpalturile textului revăzut, destinate pesemne Culegerii de opere din anii 1899-1901, se păstrează la Biblioteca de Stat a U.R.S.S. „V. I. Lenin” din Moscova. În şpalturi, povestirea a căpătat un titlu nou. Publicăm textul şpalturilor.

În a doua formă, povestirea a fost supusă unor serioase modificări stilistice. Au fost eliminate elementele vulgare.