La farmacie

Era seara târziu. Pentru a nu mai pierde timpul, de la doctor, profesorul Egor Alexeici Svoikin se duse de-a dreptul la farmacie.

„Parcă ai intra la o întreţinută cu bani mulţi, sau la un funcţionar de cale ferată, îşi spuse el, urcând scara farmaciei lustruită lună şi aşternută cu covoare scumpe. Ţi-e şi frică să calci!”

Intrând în farmacie, Svoikin fu izbit de mirosul specific tuturor farmaciilor din lume. Ştiinţa şi medicamentele se schimbă în decursul vremii, dar mirosul de farmacie e veşnic, ca însăşi materia. L-au mirosit bunicii noştri, îl vor mirosi şi nepoţii. Ora fiind târzie, în farmacie nu era niciun client. La un pupitru galben, strălucind de curăţenie, încărcat cu flacoane şi cu etichete de medicamente, stătea un domn înalt, cu capul dat impunător pe spate, cu chipul aspru şi cu favoriţi foarte îngrijiţi – după toate aparenţele, farmacistul. De la începutul de chelie până la unghiile lungi, trandafirii, totul la el era neted, curat, bine călcat, ca la un mire.

Cu sprâncenele încruntate, se uita de sus într-un ziar deschis pe pupitru. Citea. Mai la o parte, după nişte zăbrele, şedea casierul, numărând fără grabă mărunţişul. De partea cealaltă a tejghelei, ce despărţea bucătăria latinească de vulg, îşi vedeau de lucru, în semiîntuneric, două siluete întunecate. Svoikin se apropie de pupitru şi întinse reţeta domnului bine călcat. Acesta o luă fără s-o privească, continuând să citească ziarul, până ce fraza ajunse la punct. Apoi, executând o uşoară întoarcere cu capul spre dreapta, mormăi:

— Calomeli grana duo, sacchari albi grana quinque, numero decem! ^clxiii

— Ia! se auzi din fundul farmaciei un glas aspru, metalic.

Farmacistul dictă apoi, cu acelaşi glas înfundat, mixtura.

— Ia! se auzi din celălalt colţ.

Farmacistul scrise ceva pe reţetă, se încruntă şi, dând capul pe spate, plecă iar ochii pe ziar.

— Va fi gata peste un ceas, spuse el printre dinţi, căutând cu privirea punctul la care se oprise.

— Nu s-ar putea mai repede? bolborosi Svoikin. Mi-e cu neputinţă să aştept.

Farmacistul nu răspunse. Svoikin se lăsă pe un divan şi începu să aştepte. Casierul isprăvi cu număratul gologanilor, oftă adânc şi zăngăni cheile. În fund, una dintre siluetele întunecate începu să trebăluiască pe lângă un mojar de marmură. Cealaltă siluetă scutura ceva într-o sticluţă albastră. Pe undeva, un ceasornic ticăia sfios şi cadenţat.

Svoikin era bolnav. Gura îi ardea, în picioare şi în braţe simţea o durere care nu-l mai slăbea, prin capul îngreunat i se perindau imagini nebuloase, aducând a nori şi a siluete omeneşti înfofolite. Farmacistul, poliţele cu borcane, becurile, etajerele… totul i se înfăţişa ca printr-un zăbranic, iar bătăile monotone în mojarul de marmură şi tic-tacul domol al ceasornicului păreau să se producă nu în afară, ci chiar înăuntrul capului său… Senzaţia de curbatură, ca şi negura din cap, puneau din ce în ce mai mult stăpânire pe trupul lui, astfel că, după ce mai aşteptă un timp şi simţi că-l apucă greaţa, auzind mereu bătaia în mojarul de marmură, se hotărî să intre în vorbă cu farmacistul, ca să se mai învioreze puţin.

— Pesemne că încep să am febră, rosti el. Doctorul mi-a spus că îi e încă greu să-şi dea seama ce boală am, dar eu mă simt tare slăbit… Şi încă am noroc că m-am îmbolnăvit în capitală; dar să te ferească Dumnezeu de aşa belea la ţară, unde nu-s nici doctori, nici farmacii!

Farmacistul stătea nemişcat şi continua să citească, cu capul dat pe spate. Nu răspunse cu nicio vorbă, cu nicio mişcare la cuvintele lui Svoikin, de parcă nu le-ar fi auzit… Casierul căscă zgomotos şi îşi aprinse un chibrit, frecându-l de pantaloni… Bătaia în mojarul de marmură se făcea din ce în ce mai tare. Văzând că nu-l ascultă nimeni, Svoikin îşi plimbă privirea pe rafturile cu borcane şi se apucă să citească inscripţiile. Prin faţa ochilor lui începură să se perinde mai întâi fel de fel de „radixe”: genţiana, pimpinella, tonnentilla, zedoaria, etc. După radixe se perindară tincturile, oleumurile, cu denumiri care mai de care mai complicate şi mai antediluviene.

„Câte lucruri de prisos or fi pe aici! se gândi Svoikin. Câtă rutină în aceste borcane, care se află aici numai din tradiţie, şi totuşi ce serios şi impunător e totul!”

De pe rafturi, Svoikin îşi mută privirea pe etajera de sticlă de lângă el. Aici văzu inele şi bile mici de cauciuc, seringi, borcănaşe cu pastă de dinţi, picături Pierrot, picături Adelheim, săpunuri cosmetice, alifie pentru creşterea părului.

În farmacie intră un băieţaş cu şorţ murdar şi ceru fiere de bou de zece copeici.

— Spuneţi-mi, vă rog, la ce foloseşte fierea de bou? întrebă profesorul pe farmacist, bucuros că găsise prilej de a intra în vorbă.

Neprimind răspuns la întrebarea sa, Svoikin se apucă să cerceteze chipul aspru, trufaş şi savant al farmacistului.

„Ciudaţi oameni, zău aşa! gândi el. Pentru ce şi-or fi dând aere de savanţi? Iau de la clienţi de trei ori mai mult decât ar trebui, vând alifii pentru creşterea părului, dar când te uiţi la ei, ai zice că sunt adevăraţi pontifi ai ştiinţei. Scriu latineşte, vorbesc nemţeşte… Fac pe medievalii… Când eşti sănătos, nu iei seamă la mutra lor rece, distantă, dar când cazi bolnav, cum sunt eu acum, te îngrozeşti că o cauză sfântă a intrat pe mâna unui asemenea individ bine călcat şi fără inimă…”

Cercetând chipul ţeapăn al farmacistului, Svoikin simţi deodată nevoia imperioasă să se întindă undeva, cât mai departe de lumină, de mutra savantă a farmacistului şi de bătaia în mojarul de marmură.

O oboseală de om bolnav puse stăpânire pe toată fiinţa lui… Se apropie de tejghea şi bolborosi cu un aer rugător:

— Fiţi atât de bun şi daţi-mi drumul! Sunt… sunt bolnav…

— Numaidecât… Vă rog să nu vă rezemaţi cu coatele de tejghea.

Profesorul se aşeză pe canapea şi, alungând din minte imaginile nebuloase, începu să privească cum fumează casierul.

„N-a trecut decât o jumătate de ceas, gândi el. A mai rămas încă pe atâta… E insuportabil!”

Dar iată că un asistent mărunt şi negricios se apropie de farmacist şi puse lângă el o cutiuţă cu prafuri şi o sticluţă cu un lichid trandafiriu… Farmacistul continuă să citească până la punct, se îndepărtă încet de pupitru şi, luând sticluţa în mână, o scutură dinaintea ochilor… Apoi scrise eticheta, o legă de gâtul sticluţei şi întinse mâna după sigiliu.

„Ce rost are tot acest ceremonial? se întrebă Svoikin. Pierdere de timp şi un mijloc de a-ţi stoarce bani cât mai mulţi.”

După ce înfăşură, legă şi sigilă mixtura, farmacistul reîncepu aceeaşi operaţie cu prafurile.

— Poftim! spuse el în cele din urmă, fără să se uite la Svoikin. Plătiţi la casă o rublă şi şase copeici!

Svoikin băgă mâna în buzunar, scoase o rublă şi îşi aduse dintr-odată aminte că, afară de această rublă, nu mai avea nicio copeică…

— O rublă şi şase copeici? bolborosi el, roşind. N-am la mine decât o rublă. Credeam că o rublă îmi va ajunge… Ce-i de făcut?

— Nu ştiu! răspunse farmacistul răspicat şi tăios, întorcându-se din nou la ziar.

— În cazul acesta vă rog să mă iertaţi… Cele şase copeici am să vi le aduc mâine, sau am să vi le trimit…

— Asta nu se poate… Noi nu dăm pe credit…

— Atunci ce să mă fac?

— Duceţi-vă acasă, aduceţi şase copeici şi veţi primi medicamentele.

— Da, dar… abia pot să mă ţin pe picioare, şi n-am pe cine trimite…

— Nu ştiu… Nu mă priveşte…

— Hm… căzu pe gânduri profesorul. Bine, am să mă duc acasă…

Svoikin ieşi din farmacie şi se îndreptă spre casă… Până să ajungă la camera lui mobilată, se opri de vreo cinci ori, să se odihnească… Ajunse la el şi, găsind în sertarul mesei câteva monede de aramă, se aşeză pe pat să mai prindă puteri… O forţă necunoscută îi trase capul spre pernă… Se întinse, cu gândul să stea culcat numai câteva clipe… Imagini nebuloase, în formă de nori şi de mogâldeţe înfofolite, îi întunecară cugetul… Multă vreme se gândi că trebuie să se ducă la farmacie, încercă să se scoale, dar boala fu mai tare.

Bănuţii de aramă îi căzură din pumn; bolnavul începu să viseze că s-a dus iar la farmacie şi că stă iar de vorbă cu farmacistul.

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 182, 6 iulie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Scenetă). Semnată: A. Cehonte. A intrat fără subtitlu şi cu unele abrevieri în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii.