Tare de cap

SCENETĂ

Arhip Eliseici Pomoev ^clxi , sublocotenent de cavalerie în retragere, îşi puse ochelarii, se încruntă şi citi: „Judecătorul de pace din ocolul… circumscripţia… vă citează etc. etc. ca inculpat în procesul de injurii cu lovire aduse locuitorului Grigori Vlasov… Judecătorul de pace P. Şestikrîlov ^clxii .”

— De la cine-i asta? întrebă Pomoev, ridicând ochii asupra vătăşelului, care adusese citaţia.

— De la judecătorul de pace, Piotr Sergheici… Şestikrîlov…

— Hm… De la Piotr Sergheici? Şi de ce mă pofteşte?

— Pesemne că la judecată… Scrie acolo…

Pomoev mai citi o dată citaţia, îl privi mirat pe vătăşel şi dădu din umeri.

— Ţ-ţ-ţ!… în calitate de acuzat… Mare mucalit mai e şi Piotr Sergheici! Bine, spune-i că am să vin! Să pregătească numai o gustare bună. Am să vin neapărat! Transmite toate cele bune Nataliei Egorovna şi copilaşilor!

Pomoev iscăli şi se duse în odaia în care stătea fratele nevestei sale, locotenentul Nitkin, venit să-şi petreacă concediul la el.

— Ia uită-te ce ţidulă mi-a trimis Petka Şestikrîlov, spuse el, întinzând lui Nitkin citaţia. Mă cheamă la el joia viitoare… Vii şi tu cu mine?

— Da’ nu te cheamă la el în vizită, spuse Nitkin, după ce citi hârtia. Te cheamă la judecată, în calitate de acuzat… Să te judece…

— Pe mine? Ei na-ţi-o!… Mucosul ăsta să mă judece pe mine… Nu îndrăzneşte el… Asta a scris-o aşa, în glumă…

— Ba deloc în glumă! Cum de nu înţelegi? Uite, e scris negru pe alb: ultraj prin acte de violenţă… L-ai bătut pe Grişka şi te-a dat în judecată.

— Ştii că ai haz! Cum să mă judece, dacă suntem, ca să zic aşa, prieteni? Ce fel de judecător poate să-mi fie el, dacă am jucat cărţi, am băut, şi dracu’ ştie ce n-am mai făcut împreună? Şi apoi, ăsta-i judecător? Ha-ha! Petka – judecător! Ha-ha!

— Râzi tu, râzi, dar când o să te bage la răcoare, în baza legilor şi nu a prieteniei, o să-ţi piară pofta de râs.

— Ai înnebunit, frate dragă! Ce caută aici legile, dacă mi l-a botezat pe Vanea? Uite, o să mergem la el joi şi ai să vezi tu ce legi ne aşteaptă…

— Iar eu te sfătuiesc să nu te duci, altfel te pui şi pe tine şi pe el într-o situaţie neplăcută… N-are decât să dea hotărârea în lipsă…

— Ba nu, de ce s-o dea în lipsă? Mă duc să văd şi eu cum judecă… Sunt curios ce fel de judecător e Petka… De altfel, n-am mai dat de mult pe la el… Nu se face…

Joia următoare, Pomoev se duse cu Nitkin la Şestikrîlov. Îl găsiră pe judecătorul de pace în plină şedinţă, judecând un proces.

— Bună ziua, Petiuha! spuse Pomoev, apropiindu-se de masa judecătorului şi întinzându-i mâna. Vasăzică judeci, frate? Le cauţi oamenilor nod în papură? Judecă, judecă… Am să aştept, am să asist şi eu… Uite, ţi-l prezint pe fratele nevestei mele… Soţia e sănătoasă?

— Da… e sănătoasă… Luaţi loc acolo… printre public…

Bolborosind aceste cuvinte, judecătorul roşi. În general, judecătorii începători se fâstâcesc întotdeauna când văd cunoscuţi în sala de şedinţă, iar când sunt puşi în situaţia de a-i şi judeca, dau impresia unor oameni gata să intre în pământ de ruşine. Pomoev se îndepărtă de masă şi se aşeză alături de Nitkin pe banca din faţă.

— Ce ifose îşi dă, şmecherul! şopti el la urechea cumnatului său. Şi ce serios e! De nerecunoscut! Măi, măi, măi!… Şi ce lanţ de aur! Ptiu, parcă n-a fost el acela care a pictat-o cu cerneală pe Agaşka, la mine în bucătărie, pe când dormea. Să te strici de râs, nu altceva! Ăştia-s oameni care să judece? Te întreb: ăştia să judece? Aici trebuie un om cu titluri, serios… care să impună, nu fieştecine. L-au aşezat în scaunul judecătoresc şi l-au pus să judece!… He-he…

— Grigori Vlasov! strigă judecătorul de pace.

— Domnul Pomoev.

Pomoev zâmbi şi se apropie de masă. Din public ieşi un flăcău dezgheţat, îmbrăcat într-un surtuc jerpelit, cu talia sus, cu pantaloni vărgaţi, băgaţi în cizme cu carâmbi scurţi, roşcaţi, şi se aşeză lângă Pomoev.

— Domnule Pomoev! începu judecătorul de pace, cu ochii în pământ. Sunteţi acuzaţi că-ă-ă… aţi ultragiat prin acte de violenţă pe slujbaşul dumneavoastră, Grigori Vlasov… aici de faţă. Vă recunoaşteţi vina?

— Daaa, sigur! Dar tu, de când te-ai făcut aşa de serios? He-he…

— Vasăzică, nu recunoaşteţi? îl întrerupse judecătorul, foindu-se pe scaun, stânjenit. Vlasov, povesteşte cum s-au petrecut lucrurile.

— Iac-aşa! Eram în serviciul dumnealui ca fecior, lacheu cum s-ar zice… Se ştie că munca noastră e muncă de ocnaş, Înălţimea Voastră. Dumnealui se scoală pe la orele nouă, iar tu trebuie să fii în picioare de cum se crapă de ziuă. Cine poate şti dacă are de gând să se încalţe cu cizme sau cu ghete sau dacă o să umble toată ziua în papuci, dar tu trebuie să le cureţi pe toate: şi cizmele, şi ghetele, şi pantofii… Aşa-a… M-a chemat dimineaţa să-l îmbrac. M-am dus, fireşte… L-am îmbrăcat cu cămaşa, cu pantalonii, i-am încălţat pantofii… totul precum se cere… Am început să-i îmbrac jiletca… Atunci dumnealui mi-a spus: „Dă-mi pieptenul, Grişka. E în haină, în buzunarul de la piept.” Bine… Scotocesc prin buzunarul acela de la piept, scotocesc, ia pieptenul de unde nu-i; parcă intrase în pământ! Dacă am văzut că nu-l găsesc, am spus: „Pieptenul nu-i aici, Arhip Eliseici!” Dumnealui s-a încruntat, s-a dus la haină şi a scos din ea pieptenul, dar nu din buzunarul de, la piept, cum poruncise, ci din cel de jos. „Dar ăsta ce-i? E sau nu pieptene?” a spus dumnealui şi m-a împuns în nas cu pieptenul. Toţi dinţii pieptenului mi i-a plimbat pe nas. O zi întreagă după aceea mi-a curs sânge. Vedeţi şi dumneavoastră cât de umflat mi-e încă nasul. Am şi martori. Toţi au văzut.

— Ce aveţi de spus în apărarea dumneavoastră? şi judecătorul de pace ridică ochii asupra lui Pomoev.

Pomoev se uită întrebător la judecător, apoi la Grişka, apoi din nou la judecător şi se făcu stacojiu.

— Cum trebuie să iau toate astea? mormăi el. Ca o batjocură?

— Nimeni n-are de gând să vă batjocorească, observă Grişka, v-o spun cu cugetul curat. Dar altă dată să vă stăpâniţi mâinile.

— Taci din gură! zbieră Pomoev, bătând cu bastonul în podea. Dobitocule! Ticălosule!

Judecătorul de pace îşi scoase repede lanţul, sări de la masă şi alergă spre biroul lui.

— Suspend şedinţa pentru cinci minute! strigă el.

Pomoev îl urmă.

— Ascultă-mă, începu judecătorul de pace, plesnindu-şi palmele, ce ai de gând? Vrei să provoci un scandal, sau ce? Îţi place, poate, să-ţi auzi propriile tale bucătărese şi propriii tăi servitori făcându-te de două parale în depoziţiile lor, tâmpitule ce eşti? De ce te-ai prezentat? Crezi că nu puteam să judec afacerea şi fără tine?

— Tot pe mine mă scoate vinovat! se miră Pomoev, desfăcându-şi nedumerit braţele. Tu singur ai născocit toată comedia asta şi tot pe mine te superi! Bagă-l pe Grişka ăsta la beci şi… gata!

— Pe Grişka la beci! Ptiu! Ai rămas acelaşi dobitoc de totdeauna! Cum să-l bag pe Grişka la închisoare? Se poate una ca asta?

— Bagă-l – şi gata! Doar n-oi fi vrând să mă bagi pe mine!

— Ce crezi, că acum e ca pe timpuri? L-ai bătut pe Grişka şi tot pe Grişka vrei să-l bag la închisoare? Halal logică! Ai măcar vreo idee cât de mică despre procedura de acum?

— De când sunt, nici nu m-am judecat şi nici n-am fost judecător, dar atâta ştiu că dacă acest Grişka ar fi venit la mine cu o plângere împotriva ta, l-aş fi aruncat pe scară, şi încă în aşa fel, încât i-ar fi trecut şi lui şi nepoţilor lui cheful să mai facă plângeri, necum să mai facă şi observaţii obraznice. Spune mai bine că vrei să-ţi baţi joc de mine, să faci pe grozavul… asta-i tot! Când a citit nevastă-mea fiţuica ta şi a văzut că ai trimis citaţii tuturor bucătăreselor şi văcăriţelor, s-a mirat. Nu se aştepta de la tine, la asemenea figură. Nu se face, Petea! Prietenii nu fac aşa ceva.

— Dar înţelege situaţia mea!

Şi Şestikrîlov se apucă să-i explice situaţia sa.

— Stai aici, încheie el, iar eu am să mă duc şi am să judec afacerea în lipsă. Pentru Dumnezeu, să nu mai intri cumva în sală. Cu concepţiile tale antediluviene, te pomeneşti că mai faci o boacănă de-o să mă văd nevoit să-ţi închei proces-verbal.

Şestikrîlov se duse în sala de şedinţe şi continuă judecarea procesului. Stând în birou la una dintre măsuţe şi parcurgând, în lipsă de altă ocupaţie, titlurile executorii proaspăt completate, Pomoev auzea cum judecătorul de pace căuta să-l convingă pe Grişka să ajungă la o înţelegere. Grişka se lăsa greu, dar în cele din urmă se învoi, cerând pentru jignire zece ruble.

— Slavă Domnului! spuse Şestikrîlov, intrând în birou după citirea sentinţei. Bine că s-a isprăvit şi aşa… Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă… Îi plăteşti lui Grişka zece ruble şi poţi să fii liniştit…

— Eu… lui Grişka… zece ruble!… se minună Pomoev. Ce, nu eşti în toate minţile?

— Bine, bine, am să le plătesc eu pentru tine, se dădu bătut Şestikrîlov, încruntându-se. Sunt gata să dau şi o sută de ruble, numai să nu se işte alt scandal. Să te ferească Dumnezeu să judeci vreodată cunoscuţi. Când ţi s-o mai năzări să-ţi baţi servitorii, dragul meu, vino la mine şi trage-mi mie o bătaie! Mi-ar fi de o mie de ori mai plăcut. Hai la masă că ne aşteaptă Nataşa!

Peste zece minute, prietenii erau la locuinţa judecătorului de pace şi mâncau caraşi prăjiţi.

— Bine, începu Pomoev, golind al treilea păhăruţ, i-ai acordat lui Grişka zece ruble, dar pe cât timp l-ai băgat la închisoare?

— Nu l-am băgat deloc. Pentru ce să-l bag?

— Cum pentru ce? holbă ochii Pomoev. Ca să nu mai umble cu plângeri! Cum de îndrăzneşte să înainteze plângeri împotriva mea?

Judecătorul de pace şi Nitkin încercară iar să-l lămurească pe Pomoev, dar acesta refuză să înţeleagă sau să-şi schimbe părerea.

— Orice ai zice, îi spuse el lui Nitkin oftând, pe când se întorceau acasă, Petka nu-i bun de judecător! E un om cinstit, cult, îndatoritor, dar… degeaba! Cu toată părerea de rău, trebuie să alegem altul pe următorii trei ani!… Da, da, trebuie.

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 169, 23 iunie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.