Diplomatul

SCENETĂ

Anna Lvovna Kuvaldina ^clii , nevastă de consilier titular, îşi dăduse obştescul sfârşit.

— Ce ne facem acum? începură să se sfătuiască rudele şi cunoscuţii. Ar trebui să-l înştiinţăm pe bărbatul ei. Cu toate că nu trăiau împreună, o iubea mult pe răposata. Mai deunăzi a venit şi s-a târât în genunchi în faţa ei, spunându-i: „Annocika! Când ai să-mi ierţi nesocotinţa de o clipă?” Şi tot aşa stăruia mereu. Trebuie neapărat să-i dăm de ştire…

— Aristarh Ivanîci! se adresă o mătuşă cu ochii plânşi colonelului Piskariov ^cliii care lua parte la consfătuirea rudelor. Eşti prieten cu Mihail Petrovici. Fă-ne un bine, du-te la el la direcţie şi înştiinţează-l de nenorocirea întâmplată… Dar să nu i-o spui aşa, dintr-odată, dragul meu, ia-l cu binişorul, să nu i se întâmple ceva. E cam şubred. Întâi pregăteşte-l şi numai după aceea…

Colonelul Piskariov îşi puse şapca şi plecă la direcţia căii ferate unde făcea slujbă văduvul. Îl găsi lucrând la bilanţ.

— Mihail Petrovici, începu colonelul, apropiindu-se de masa lui Kuvaldin şi ştergându-se de năduşeală. Bună ziua, dragul meu! Phiii, ce praf e azi pe stradă, Doamne iartă-mă! Scrie, scrie… Nu vreau să te tulbur… Stau doar câteva clipe şi mă duc… Şi-aşa… Treceam pe lângă direcţie şi m-am gândit: stai, frate, că aici face slujbă Mişa! Hai să intru! Tocmai bine, aveam şi puţină treabă… puţină treabă cu tine…

— Stai jos, Aristarh Ivanîci… Aşteaptă niţel… Într-un sfert de oră sunt gata cu bilanţul şi putem sta de vorbă…

— Scrie, scrie… Am venit aşa, într-o doară, în trecere… Îţi spun două vorbe şi o şterg.

Kuvaldin îşi puse pana la o parte şi se pregăti să asculte. Colonelul se scărpină sub guler şi urmă:

— Aici la voi e zăpuşeală, dar pe stradă e raiul pe pământ… Bate un vântuleţ uşor, ştii… păsărelele… Primăvara! Mergeam agale pe bulevard şi, ce să-ţi spun, bine mă mai simţeam!… Mă gândeam că sunt independent, văduv… Fac ce vreau… Mă duc unde vreau… Dacă vreau să intru într-o berărie – intru, dacă-mi vine poftă să mă plimb cu tramvaiul în sus şi în jos – mă plimb, şi nimeni n-are dreptul să mă oprească, nimeni nu-mi plânge de dor acasă… Nu-i viaţă mai frumoasă decât viaţa de holtei, frate dragă… Te simţi în voie! Eşti liber! Respiri şi simţi că respiri! Uite, acum de pildă, mă duc acasă şi… nicio bătaie de cap… Nimeni nu mă întreabă unde am fost… Eu sunt stăpânul meu… Multă lume laudă viaţa de familie, dragul meu, dar eu găsesc că-i mai păcătoasă decât ocna… Toalete, malacovuri, bârfă, ţipete… veşnicii musafiri… copiii care vin pe lume unul după altul… cheltuieli… Ptiu!

— Acuşi, spuse Kuvaldin, apucând iar pana. Să isprăvesc şi…

— Scrie, scrie… Barem dacă ai da peste o femeie care să nu fie aşa de a dracului, dar ce te faci dacă-i însuşi satana cu fustă? Dacă-i una care te pisează şi te cicăleşte de dimineaţă până seara?… Îţi vine să urli! Să te luăm, bunăoară, pe tine… Cât timp erai holtei, semănai a om, dar din clipa în care te-ai însurat, ai început să slăbeşti, te-a apucat stenahoria… Те-ai făcut de râs în tot oraşul… Ai fost dat afară din casă… Găseşti că-i bine? Nici n-are ce să-ţi pară rău de aşa nevastă…

— Eu sunt vinovat de ruptura noastră, nu ea, oftă Kuvaldin.

— Ia lasă! O ştiu eu! E rea, capricioasă, e vicleană! Orice cuvânt al ei e o înţepătură otrăvită, orice privire – o lamă de cuţit… Iar pentru perfidia ce se ascundea în sufletul răposatei, nici nu poţi găsi cuvinte!

— Adică cum, răposatei? holbă ochii Kuvaldin.

— Am spus: răposatei? îşi luă deodată seama Piskariov, roşind. Nici gând să fi spus aşa ceva… Zău că nu… Ce ţi-a venit?… Uite ce galben s-a făcut! He-he… Altă dată ciuleşte mai bine urechile!

— Ai fost azi la Aniuta?

— Am trecut pe la ea de dimineaţă… Stă în pat… îşi chinuieşte slugile… Ba că nu au servit-o cum trebuie, ba una, ba alta… Nesuferită femeie! Nu înţeleg de ce o iubeşti, dă-o încolo… De ar da Dumnezeu să te dezlege, nenorocitul de tine… Ai trăi şi tu slobod, te-ai mai distra niţel… te-ai însura poate cu alta… Bine, bine, uite că nu mai spun nimic! Nu te încrunta! Vorbesc şi eu aşa, ca un bătrân ce mă aflu… Din partea mea, fă cum ştii… Dacă vrei – iubeşte-o, dacă nu vrei – n-o iubi, eu ţi-o spun doar aşa… dorindu-ţi numai binele… Nu stă cu tine, nu vrea să ştie de tine… ce fel de nevastă e asta? Urâtă, bolnavă, rea… N-are de ce să-ţi pară rău după ea… Barem… dacă ar…

— Dumitale ţi-e uşor să judeci, Aristarh Ivanîci! oftă Kuvaldin. Dragostea nu-i un fir de păr, n-o smulgi cu una cu două.

— Dar n-ai pentru ce s-o iubeşti! Afară de perfidie, ce-ai avut de la ea? Iartă-mă, dar niciodată n-am putut-o înghiţi… Nu puteam s-o sufăr… Când treceam pe lângă locuinţa ei, închideam ochii, să n-o zăresc… Las-o în plata Domnului! Fie-i ţărâna uşoară, odihnească-se în pace!… Da… nu mi-a fost niciodată dragă, păcătosul de mine!

— Ascultă, Aristarh Ivanîci, păli Kuvaldin. E a doua oară că te încurci în vorbă… Nu cumva s-a prăpădit?

— Cine să se fi prăpădit? Nu s-a prăpădit nimeni, atât că n-o prea aveam la inimă pe răposată… ptiu! Vreau să spun… nu răposată, ci ea… Annuşka a ta…

— A murit? Răspunde! Nu mă chinui, Aristarh Ivanîci! Pari neobişnuit de tulburat, te încurci în vorbă… îmi lauzi traiul de holtei… A murit? Da?

— Gata, ai şi scos că a murit! bolborosi Piskariov, tuşind. Tare pripit mai eşti, frate dragă… Şi chiar dacă ar fi murit! Toţi o să murim odată şi odată, prin urmare şi ea o să moară… Şi tu vei muri, şi eu…

Ochii lui Kuvaldin roşiră şi se umplură de lacrimi.

— La ce oră? întrebă el încet.

— La nicio oră… Poftim, ai şi început să te boceşti! N-a murit! Cine ţi-a spus că a murit?

— Aristarh Ivanîci, te… te rog. Nu mă cruţa!

— Cu tine nu se poate vorbi, dragul meu, parcă ai fi copil. Ţi-am spus eu că şi-a dat sufletul? Ţi-am spus-o? Atunci de ce te-ai fleşcăit aşa? Du-te, vezi-o – plesneşte de sănătate. Când am trecut pe la ea, se ciorovăia cu mătuşă-sa. Părintele Matvei cânta veşnica pomenire şi ea ţipa de se auzea în toată casa.

— Veşnica pomenire? Pentru ce?

— Pentru ce? Aşa… în loc de slujbă. Adică… n-a fost niciun fel de slujbă, ci… nu prea ştiu nici eu bine ce… în sfârşit, n-a fost nimic.

Aristarh Ivanîci se încurcă, se sculă de pe scaun, se duse la fereastră şi începu să tuşească.

— Tuşesc, dragul meu… Nu ştiu unde am răcit…

Kuvaldin se ridică şi el şi începu să se plimbe nervos pe lângă masă.

— Vrei să mă prosteşti, spuse el, trecându-şi mâinile tremurătoare prin barbă. Acum înţeleg… înţeleg totul. Şi nu văd ce rost are toată diplomaţia asta! De ce nu mi-o spui de-a dreptul? Vasăzică a murit?

— Hm… Cum să-ţi spun? înălţă din umeri Piskariov. Nu pot spune chiar că a murit, ci aşa… Ei, poftim, ai şi început să plângi! Doar o să murim cu toţii odată şi odată! Nu-i numai ea muritoare, vom nimeri şi noi pe lumea cealaltă! Decât să plângi în faţa tuturor, mai bine roagă-te pentru ea! S-ar cădea să faci măcar semnul crucii!

Câteva clipe, Kuvaldin se uită la Piskariov cu o expresie tâmpă, apoi se făcu alb ca varul şi, prăbuşindu-se pe un fotoliu, izbucni într-un plâns isteric… Colegii de la mesele vecine se repeziră în ajutorul lui. Piskariov se scărpină la ceafă şi se încruntă.

— Mare belea cu oamenii ăştia, zău aşa! mormăi el, desfăcându-şi braţele. Urlă… şi mă întreb de ce urlă? Mişa, eşti în toate minţile? Mişa! începu el să-l zgâlţâie pe Kuvaldin. Încă n-a murit! Cine ţi-a spus că a murit? Dimpotrivă, doctorii spun că mai sunt speranţe! Mişa! Hei, Mişa! Dacă-ţi spun că n-a murit! Vrei să ne ducem împreună la ea? Ajungem tocmai bine la pomană… adică, ce tot spun? Nu la pomană, ci la masă. Mişenka! Zău că-i încă vie! Să mă bată Dumnezeu! Să-mi sară ochii! Nu mă crezi? Atunci hai să mergem… Mă poţi ocărî cât vrei dacă… Dar de unde ai născocit tu asta, nu înţeleg? Am fost chiar astăzi pe la răposata, adică nu la răposata, ci… ptiu!

Colonelul făcu un gest deznădăjduit cu mâna, scuipă şi ieşi din direcţie. Ajungând la locuinţa moartei, se prăbuşi pe divan şi se luă cu mâinile de cap.

— Duceţi-vă singuri! gemu el. Pregătiţi-l voi pentru trista veste! Pe mine să mă scutiţi! Nu mai vreau! Nu i-am spus decât două cuvinte… o uşoară aluzie, şi poftim de vedeţi în ce hal e! Moare! Şi-a pierdut cunoştinţa! Altă dată nu mă mai duc pentru nimic în lume!… Duceţi-vă singuri!…

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 135, 20 mai, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.

Publicarea micilor scene ale lui Cehov în „Petersburgskaia gazeta” a provocat reproşuri şi tânguiri din partea lui N. Leikin: «Două dintre povestirile dumitale au apărut în „Petersburgskaia gazeta”, voiam chiar să le opresc şi mi-a părut foarte rău că te-am recomandat ziarului. Îmi pare rău şi acum, fiindcă simt că, din cauza lui „Petersburgskaia gazeta” n-ai să mai fii punctual la „Oskolki”» (19 mai 1885).