Verzi şi uscate
Una dintre piesele dramaturgului moscovit M-d suferise un fiasco chiar de la prima reprezentaţie. Plimbându-se prin foaierul teatrului şi aruncând priviri întunecate în jurul lui, autorul întrebă pe un prieten care tocmai îi ieşise în cale:
— Ce crezi despre piesa mea?
— Cred, răspunse prietenul, că în clipa de faţă te-ai simţi mult mai bine dacă piesa ar fi fost scrisă nu de dumneata, ci de mine.
*
Primind vizita unui vechi prieten al său, un moşier porunci să i se aducă o sticlă de jumătate de litru de vin vechi de Ţimliansk…
— Ei, cum găseşti vinul? îl întrebă el pe prieten, după ce-l băură tot. Ce buchet, ce tărie! Se cunoaşte că are cincizeci de ani…
— Da, se învoi prietenul trăgând cu coada ochiului la sticlă, atâta că-i prea mic pentru vârsta lui…
*
Un actor nu-l slăbeşte pe impresarul lui, rugându-l fierbinte să-i plătească leafa şi ameninţându-l că, în caz contrar, va muri de foame.
— Mai lasă minciunile, taică… îi spune impresarul. După obrajii dumitale trandafirii şi plinuţi, nu s-ar zice că ai de gând să crăpi de foame…
— Nu te lua după chip! Chipul nu-i al meu, ci al gazdei mele, care mă hrăneşte pe credit!
*
La Sevastopol, o grenadă explodează şi smulge din rădăcină piciorul unui ofiţer. Acesta nu-şi pierde curajul şi începe să poarte o proteză. În ultimul război ruso-turc, la luarea Plevnei, ofiţerul îşi pierde şi celălalt picior. Soldaţii şi ofiţerii ce alergaseră în ajutorul lui rămân foarte nedumeriţi de seninătatea lui…
— Ce dobitoci! începe el să râdă. Au stricat degeaba un proiectil… Ei nu ştiu că mai am la trenul regimentar încă o pereche de picioare bune!
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 20, 18 mai. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text.
