Un cuib de chiaburi

În jurul unui conac boieresc de mâna a doua se îngrămădesc vreo douăzeci de vile, toate de lemn şi construite cam de mântuială. Pe cea mai înaltă şi mai atrăgătoare dintre ele atârnă o firmă albastră „Birt”, pe care e zugrăvit un samovar poleit, strălucind în soare. Printre acoperişurile roşii ale vilelor se arată ici, colo, acoperişurile triste, învechite, năpădite de muşchi ruginiu ale grajdurilor, hambarelor şi serelor boiereşti.

E o amiază de mai. În văzduh pluteşte miros de ciorbă de post şi de cărbuni de samovar. Vechilul Kuzma Feodorov, un mujic înalt, mai în vârstă, cu cămaşa lăsată peste nădragi şi cizme cu carâmbi ca o armonică, se învârte pe lângă vile, dând explicaţii unor vizitatori care caută locuinţă pentru vară. Pe chip îi e întipărită o expresie de lene şi nepăsare: îi este totuna dacă se vor găsi sau nu chiriaşi. În urma lui păşesc trei inşi: un domn cu păr roşcat, în uniformă de inginer la căile ferate, o doamnă slabă, în poziţie interesantă, şi o fetiţă – elevă de liceu.

— Ce scumpe sunt vilele voastre, se încruntă inginerul. Nu găseşti una sub patru sute sau trei sute de ruble… îngrozitor! Arată-ne ceva mai ieftin.

— Avem şi mai ieftine, da’ din alea n-au mai rămas decât vreo două… Poftiţi!

Feodorov îi duce pe vizitatori prin parcul boieresc.

Parcul e tot numai cioate şi brădet tânăr şi rar; n-a rămas în picioare decât un singur copac înalt: un plop bătrân, falnic, cruţat de topor parcă într-adins ca să plângă soarta vitregă a semenilor lui. Din împrejmuirea de piatră, din pavilioane şi grote n-au rămas decât urme: cărămizi împrăştiate, fărâmituri de tencuială şi câteva bârne pe cale să putrezească.

— Ce paragină! spune inginerul, privind cu tristeţe la urmele fastului din trecut. Şi unde-i acum boierul dumitale?

— Nu-i boier, ci negustor. Dă cu chirie camere mobilate la oraş… Poftiţi!

Chiriaşii se apleacă şi intră într-o căsuţă de piatră cu trei ferestre înguste, cu gratii ca de închisoare. Îi pătrunde umezeala şi un miros de putregai. Căsuţa n-are decât o odăiţă pătrată, împărţită în două printr-o despărţitură nouă de scânduri. Închizând pe jumătate ochii, inginerul se uită la pereţii întunecaţi şi citeşte pe unul dintre ei o inscripţie făcută cu creionul: „În acest locaş al morţilor, locotenentul Fildekosov a fost cuprins de neurastenie şi a încercat să-şi pună capăt zilelor.”

— Aici nu se poate sta cu şapca în cap, Înălţimea Voastră, se adresează Feodorov inginerului.

— De ce?

— Nu se poate. Aici a fost gropniţă, aici îi îngropa pe boieri. Dacă ridici scândura şi te uiţi sub duşumea, vezi sicriele.

— Ei poftim! se îngrozeşte doamna cea slabă. Până la igrasie, aici mori de groază! Nu vreau să stau cu morţii!

— Morţii n-o să vă facă nimic, coniţă, şi ce dacă-s îngropaţi aici: doar nu-s niscaiva derbedei, ci-s boieri, ca şi Domniile Voastre. Vara trecută a stat aici, chiar în gropniţa asta, domnul ofiţer Fildekosov şi-a rămas foarte mulţumit. Ne-a spus că o să vină şi anul ăsta, dar văd că nu mai vine, nu ştiu ce-o fi cu el.

— A încercat să se sinucidă? întrebă inginerul, cu gândul la inscripţia de pe perete.

— Dar dumneavoastră de unde ştiţi, domnule? E drept, aşa a fost. Şi când mă gândesc de la ce a pornit tot tămbălăul!… Nu ştia că aici sub podea sunt morţi, fie-le ţărâna uşoară, şi într-o noapte, carevasăzică, nu ştiu ce i-a venit să ascundă o sticluţă de votcă sub o scândură a duşumelei. Când a ridicat scândura şi a văzut sicriele, să înnebunească, nu alta. A zbughit-o afară şi a început să urle. A băgat în sperieţi pe toţi boierii veniţi pe aici la odihnă. Pe urmă a început să tânjească. Bani să plece n-avea, iar de stat îi era frică… Ce mai una-alta: până la urmă, n-a mai putut să rabde şi a încercat să-şi pună capăt zilelor. Norocul meu că-i luasem dinainte o sută de ruble pentru vilă, altfel te pomeneşti că speriat cum era, îşi lua tălpăşiţa. Cât timp a zăcut, ce să zic… s-a mai obişnuit… Ba a şi făgăduit că o să mai vină pe la noi. „Grozav îmi plac păţaniile de felul ăsta”, îmi spunea el. Ciudat om!

— Arată-ne altă vilă.

— Poftiţi! Mai avem una, dar e mai păcătoasă.

Kuzma îi duce pe muşterii mai la o parte de conac, spre un loc unde se înalţă o şură mare, dărăpănată… În spatele şurii luceşte un iaz năpădit de iarbă şi se zăresc hambarele boiereşti.

— Aici se poate pescui? întrebă inginerul.

— Cât doriţi… Plătiţi cinci ruble pentru toată vara şi pescuiţi cât vă pofteşte inima. Adicătelea se poate pescui cu undiţa în râu, dar dacă doriţi să prindeţi caraşi în iaz, avem o taxă specială.

— Peştii nu-s mare lucru, îşi dă cu părerea doamna, te lipseşti uşor de peşte. Dar unde putem găsi celelalte? Ţăranii aduc lapte?

— Ţăranii n-au voie să vină aici, coniţă. Boierii care vin la odihnă trebuie să-şi cumpere merindele de la noi de la fermă. Condiţia asta o punem la toată lumea. Nu cerem scump. Două urcioare de lapte vă costă douăzeci şi cinci de copeici, ouăle, ca de obicei, treizeci de copeici zece bucăţi, untul e cincizeci de copeici… Verdeţurile şi zarzavaturile trebuie să le luaţi tot de la noi.

— Hm… Dar locuri de cules ciuperci sunt?

— Dacă vara-i ploioasă, sunt şi ciuperci. Puteţi să culegeţi. Plătiţi pentru toată vara şase ruble de om şi puteţi culege nu numai ciuperci, ci şi fel de fel de fructe. Asta se poate. Ca să mergeţi la pădurea noastră, trebuie să treceţi pârâul. Puteţi să-l treceţi prin vad sau, dacă doriţi, pe punte. Nu vă costă decât cinci copeici să treceţi puntea. Cinci copeici la dus şi cinci la întors. Iar dacă vreunul dintre boieri doreşte să vâneze, să se joace cu puşca, proprietarul nostru n-are nimic împotrivă. Poţi să tragi cât vrei, numai să ai la tine chitanţa că ai plătit zece ruble. Avem şi locuri foarte frumoase de făcut baie. Malul e curat, fundul e nisipos, adâncimea e după placul fiecăruia: ai apă până la genunchi, sau până la gât. Noi nu vă oprim deloc. O baie costă cinci copeici, iar dacă-i vorba de toată vara, e patru ruble şi jumătate. Puteţi sta şi toată ziua în apă!

— Dar pe aici cântă privighetorile? întreabă fetiţa.

— A cântat mai deunăzi una, dincolo de râu, dar băieţaşul meu a prins-o şi a vândut-o cârciumarului. Poftiţi!

Kuzma îi duce pe chiriaşi într-un fel de magazie, mică şi dărăpănată, dar cu ferestre noi. Magazia e despărţită cu scânduri în trei odăiţe. În două dintre ele sunt îngrămădite lăzi goale pentru cereale.

— Ei, asta e! Cum vrei să stăm aici! se indignează doamna cea slabă, privind cu scârbă la pereţii întunecaţi şi la lăzi. Ăsta-i hambar, nu vilă. Aici n-avem ce să vedem, Georges… Pot să jur că plouă şi trage. Nu, aici nu se poate sta!

— Şi totuşi oamenii stau! oftează Kuzma. Vorba ceea: în dorul fragilor, mănânci aguridă. Şi, cu un pic de bunăvoinţă, unde nu-s vile, şi magazia asta poate fi socotită vilă. Dacă n-o închiriaţi dumneavoastră, o iau alţii, dar cineva tot o să stea în ea. Despre mine, e tocmai ce vă trebuie, rău faceţi că… cum să spun… că ascultaţi de soţia dumneavoastră. Nu găsiţi nicăieri una mai bună. De obicei dăm cu o sută cincizeci de ruble, dar dumneavoastră n-am să vă cer decât o sută douăzeci.

— Nu, dragul meu, nu ne convine. La revedere, iartă-ne că te-am deranjat.

— Nu-i nimic, mergeţi sănătoşi.

Şi, petrecându-i cu privirea pe muşteriii care se îndepărtează, Kuzma tuşeşte şi adaugă:

— S-ar cădea să-mi daţi bacşiş, Înălţimea Voastră. Două ceasuri în cap v-am plimbat. Ce-s pentru dumneavoastră cincizeci de copeici!

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia Gazeta", 1885, Nr. 139, 24 mai, la rubrica „Efemeride". Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.