Pianistul

E trecut de unu noaptea. Stau în camera mea mobilată şi scriu foiletonul în versuri care mi-a fost comandat. Deodată se deschide uşa şi în odaie intră, cu totul pe neaşteptate, tovarăşul meu de cameră, Piotr Rubleov, fost elev la conservatorul din M. Cu şuba descheiată, cu jobenul pe cap, îmi aduce aminte, în primele clipe, de Repetilov ^ccv , dar când îl cercetez mai cu luare aminte, şi-i văd chipul palid şi ochii tulburi, injectaţi, asemănarea cu Repetilov dispare.

— De ce te-ai întors aşa de devreme? îl întreb eu. Nu e nici două! S-a isprăvit nunta?

Tovarăşul meu de cameră nu-mi răspunde. Trece după paravan fără să scoată o vorbă, se dezbracă repede şi, suflând pe nări, se culcă în patul lui.

— Dormi, dobitocule! îl aud mormăind peste vreo zece minute. Dacă te-ai culcat, apoi dormi! Şi dacă nu poţi să dormi, apoi… să te ia dracu’!

— Nu poţi să adormi, Petea? îl întreb eu.

— Dracu’ ştie… parcă nu mi-e somn… îmi vine mereu să râd… De râs nu pot să adorm! Ha-ha!

— Ce te face să râzi?

— Mi s-a întâmplat ceva tare caraghios. Asta-mi mai lipsea!

Rubleov iese de după paravan şi se aşază râzând lângă mine.

— Îmi vine să râd şi… mi-e şi ruşine… spune el răsucindu-şi părul cu mâna. De când sunt nu mi s-a întâmplat aşa ceva… Ha-ha… Un scandal număru’ unu! Un scandal în lumea mare!

Rubleov se loveşte cu pumnul peste genunchi, sare în picioare şi începe să se plimbe desculţ pe podeaua rece.

— Mi-au dat un picior în spate! spune el. De aceea m-am şi întors aşa devreme.

— Ia mai lasă minciunile!

— Zău că da… Mi-au dat un picior în spate!

Îl privesc pe Rubleov… Chipul îi e tras, răvăşit, dar în toată înfăţişarea lui a rămas încă ceva atât de cumsecade, atâta delicateţe şi bună creştere aristocratică, încât acest grosolan „mi-au dat un picior în spate” nu se potriveşte deloc cu figura lui de om subţire.

— Un scandal clasa întâi… Tot drumul spre casă am râs cu hohote. Dar mai isprăveşte odată cu mâzgălitul prostiilor ălora! Vreau să-ţi povestesc… să-mi mai uşurez sufletul şi poate că n-o să mi se mai pară atât de caraghios!… Lasă scrisul! Povestea e interesantă… Hai, ascultă… Pe Arbat ^ccvi stă un oarecare Prisvistov, locotenent-colonel în retragere, căsătorit cu fiica naturală a contelui von Krach… Prin urmare, un aristocrat… Şi iată că îşi mărită fata cu Eskimosov, fiul unui negustor… Acest Eskimosov e un parvenu ^ccvii foarte mauvais genre, un porc de câine şi un mojic dar tăticul şi fiica vor manje ^ccviii şi boar ^ccix , de aceea nu stau să se uite la maniere. Aşa că, astă seară, pe la ceasurile opt şi ceva am pornit-o spre Prisvistov, care mă angajase să le cânt la pian. Pe străzi – noroi, ploaie, ceaţă… Iar în suflet, ca de obicei, jale!

— Mai pe scurt, îl rog eu pe Rubleov. Fără psihologie…

— Bine… Ajung la Prisvistov… După cununie, tinerii şi musafirii încep să se îndoape cu fructe. În aşteptarea dansului, mă duc la postul meu – adică la pian – şi mă aşez.

— „A, a… ai venit! mă zăreşte stăpânul casei. Vezi, stimabile, cântă cumsecade şi, mai ales, nu te îmbăta…”

— Eu, frate dragă, sunt obişnuit cu asemenea primiri, aşa că nu mă supăr… Ha-ha… Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci… Nu-i aşa? Ce sunt eu? Un pianist-lăutar, o slugă, un servitor care ştie să cânte! La negustori sunt tutuit şi primesc bacşişuri, şi… nu mă simt deloc jignit! Cum nu aveam ce face până să pornească dansul, am început să zdrăngăn la pian aşa, încetişor, ca să-mi dezmorţesc degetele. Tot cântând, aud deodată că în spatele meu cineva îmi ţine isonul din gură. Întorc capul şi văd o domnişoară! Stătea, afurisita, în picioare în spatele meu şi privea duios la clape. „Nici nu ştiam, mademoiselle, că mă ascultă cineva!” îi spun eu. Iar ea oftează şi şopteşte: „Frumoasă bucată!” „Da, frumoasă, îi răspund… Văd că vă place muzica.” Şi intrăm în vorbă… Domnişoara s-a întâmplat să fie vorbăreaţă. N-o trăgeam eu de limbă, trăncănea ea singură. „Ce păcat, îmi spune, că tineretul din ziua de azi nu se ocupă cu muzica serioasă!” Eu, dobitocul, boul de mine, bucuros că mi se dă atenţie… ce vrei, a mai rămas în mine afurisitul ăsta de amor propriu!… iau, ştii tu, o poză aşa, mai interesantă, şi îi explic indiferentismul tineretului prin lipsa în societatea noastră a unor nevoi estetice… Am dat în filozofie!

— Şi unde-i scandalul? îl întreb eu pe Rubleov. Te-ai îndrăgostit, sau ce?

— Ei, ai nimerit-o! Dragostea e un scandal cu caracter personal, iar aici s-a petrecut ceva public, un scandal în lumea mare… da! Stau de vorbă cu domnişoara şi deodată observ că ceva nu-i în regulă: în spatele meu nişte necunoscute vorbesc în şoaptă… Aud cuvântul „pianist”, aud chicotiri… Vasăzică ea vorbeşte de mine… Ce-o mai fi şi asta? Nu mi s-a desfăcut cumva cravata? Pipăi cravata – nimic… Bineînţeles că nu dau atenţie şi continui conversaţia… Iar domnişoara se înfierbântă, argumentează, se îmbujorează… Şi dă-i, şi dă-i! Şi unde începe să-i critice pe compozitori, de nu mai rămâne nimic din ei! În „Demonul”, orchestraţia e bună, dar nu există motive muzicale. Rimski-Korsakov nu-i decât un toboşar, Varlamov n-a fost în stare să creeze nimic bine închegat şi aşa mai departe. Băieţii şi fetele de azi abia ştiu să cânte game, plătesc douăzeci şi cinci de copeici lecţia, dar nu s-ar sfii să scrie recenzii muzicale… Tot aşa şi domnişoara mea… O ascult fără s-o contrazic… Îmi place când cei tineri se înflăcărează, se revoltă, îşi pun creierul la contribuţie… În timpul ăsta, în spatele nostru se tot mormăie, se tot mormăie… Şi deodată ce crezi? Se apropie, parcă plutind, de domnişoara mea un fel de dropie dolofană, din soiul mămicelor sau tănticelor, roşie la faţă şi grasă, de-ar trebui cinci inşi ca s-o cuprindă… Nu se uită la mine şi-i şopteşte fetei ceva la ureche… Acum să vezi!… Domnişoara se aprinde, duce mâna la gură şi sare îndărăt de la pian, ca muşcată de şarpe… Ce bazaconie o mai fi asta? Dezleagă misterul, înţelepte. Oedip! Desigur, mă gândesc, mi-a plesnit fracul în spinare, sau i s-a întâmplat fetei vreun bucluc cu toaleta, altfel nu se explică reacţia ei. Pentru orice eventualitate, după vreo cinci minute mă duc în vestibul să-mi controlez ţinuta… mă uit la cravată, la frac… tralala… totu-i în regulă, n-a plesnit nimic! Spre norocul meu, în vestibul se afla o băbuţă cu o legăturică. Mi-a lămurit totul… Dacă n-ar fi fost ea, aş fi rămas într-o fericită neştiinţă. „Pe domnişoara noastră n-o rabdă inima să nu-şi dea arama pe faţă, povestea ea unui lacheu. A zărit un flăcău lângă pian şi a şi intrat în vorbă cu el, ca şi cum ar fi fost unul mai de soi… A vorbit şi a chicotit cu el o grămadă, când colo, ce să vezi? Flăcăul nu era musafir, ci pianist… un lăutar din ăia… Găsise cu cine să stea de vorbă! Bine că i-a spus Maria Stepanovna la ureche cine era, altfel te pomeneşti că s-ar mai fi plimbat şi la braţ cu el… Acum moare de ruşine, dar e prea târziu; nu mai poate să-şi ia vorbele înapoi…” Îţi place? Ai?

— Şi fetişcana, îi spun eu lui Rubleov, şi baba sunt nişte tâmpite. Nu face să le iei în seamă…

— Nici nu le-am luat în seamă… Mi-a venit să râd şi atâta tot. Sunt de mult obişnuit cu asemenea figuri… Pe timpuri mă durea, dar acum nu-mi mai pasă! Fetişcana e proastă, tânără… nu-mi pare rău de ea! Mă aşez şi încep să cânt cântece de dans… Acolo n-ai nevoie să-ţi baţi prea mult capul… Îi dau înainte cu valsuri, cu cadriluri îndrăcite, cu marşuri tunătoare… Dacă ţi se face silă de muzica ta, bei un păhăruţ şi pe urmă să vezi cum îţi mai place să cânţi din „Boccaccio” ^ccx .

— Dar unde-i scandalul propriu-zis?

— Lovesc cât pot în clape şi… nu mă mai gândesc la fată… Râd şi râd… dar ceva tot mă zgândăre la inimă! E ca şi cum mi s-ar fi aciuat sub lingurică un şoarece, care tot roade pesmeţi… Nici eu nu înţeleg de ce mă simt atât de trist şi de scârbit… Caut să mă conving pe mine însumi, mă ocărăsc, râd… mă acompaniez încet din gură, dar ceva mă doare în suflet, mă doare într-un chip deosebit… mi se răsuceşte în piept, mă roade, mă sfredeleşte mereu şi deodată mi se urcă în gâtlej, aşa… ca un ghem… îmi încleştez dinţii, aştept, parcă mă mai lasă, dar începe iar… Ei, drăcia dracului! Şi, ca un făcut, îmi vin în minte gândurile cele mai ticăloase… îmi aduc aminte ce om de nimic am ajuns… Venisem la Moscova de la două mii de verste, năzuiam să ajung compozitor, virtuoz, şi m-am pomenit lăutar. La drept vorbind, e firesc… e chiar comun şi totuşi simţeam cum mă cuprinde o silă adâncă. Mi-am adus aminte şi de tine… Iată, mă gândeam eu, tovarăşul meu de cameră şade acasă şi mâzgăleşte la hârtii… Scrie, săracul de el, despre consilierii municipali care dorm în şedinţă, despre libărcile pe care le găseşti în pâine, despre vremea urâtă de toamnă… scrie tocmai despre ceea ce s-a scris şi s-a tot scris de mii de ori, despre lucruri complet răsuflate… Gândindu-mă aşa, nu ştiu de ce, mi se făcea milă de tine… atât de milă, încât mi-au dat lacrimile!… Eşti băiat bun, cu suflet, dar n-ai în tine, cum să-ţi spun?… destul foc, destulă forţă… nu ştii să muşti, eşti lipsit de patimă, şi numai Dumnezeu ştie de ce nu eşti farmacist sau cizmar, ci scriitor! Mi-am adus aminte de toţi prietenii mei rataţi, de toţi cântăreţii, pictorii, amatorii de artă… Pe timpuri, clocoteau cu toţii, se zbăteau, pluteau în înălţimi siderale… iar acum… ţi-e şi silă să te uiţi la ei! Nu ştiu de ce mi se îmbulzeau în cap astfel de gânduri! Cum uitam de mine, îmi năvăleau în minte prietenii; îi goneam pe prieteni şi dădea buzna fetişcana… Puţin îmi păsa de ea, nu făcea pentru mine nici doi bani, şi totuşi nu-mi dădea pace… Mă tot gândeam: ciudată-i trăsătura asta a omului rus! Cât timp eşti liber, îţi vezi de studii, sau hoinăreşti fără nicio ţintă, poţi să goleşti cu el un pahar, să-l baţi pe burtă, să-i faci curte fiicei lui, dar cum ai nimerit într-o situaţie cât de cât inferioară, îndată începe să te privească de sus… De bine, de rău, îmi potolesc gândurile, şi totuşi ghemul mi se urcă mereu în gâtlej… Se urcă, apasă şi, cum să-ţi spun?… parcă mă înăbuşe… În cele din urmă simt că ochii mi se umezesc, Boccaccio al meu se curmă deodată şi… totul se duce dracului. Salonul cel nobil se umple cu alte sunete… Fac o criză de nervi…

— Nu se poate!

— Zău că da… spune Rubleov, roşind şi încercând să râdă. Îţi închipui ce scandal! După aceea, simt că sunt târât în vestibul… că mi se pune blana… Aud glasul stăpânului casei: „Cine l-a îmbătat pe pianist? Cine a îndrăznit să-i dea votcă?” Ca încheiere… Mi-a dat un picior în spate… Îţi place povestea? Ha-ha… Atunci nu-mi venea să râd, dar acum totul mi se pare cât se poate de comic… comic de tot! Un vlăjgan… un munte de om, lung cât un foişor de foc, şi deodată – o criză de nervi! Ha-ha-ha!

— Şi ce găseşti tu comic în toate astea? îl întreb eu pe Rubleov privind cum umerii şi capul i se zguduie de râs. Petea, pentru Dumnezeu… ce găseşti tu comic? Petea! Dragul meu!

Dar Petea râde cu hohote, şi în râsul lui recunosc îndată criza de nervi. Încep să mă frământ în jurul lui şi să blestem camerele mobilate din Moscova unde nu se obişnuieşte să se aducă de cu seară apă pentru noapte.

Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1885, Nr. 45, autoriz. cenz. 14 noiembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat fără modificări în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii.

Publicarea povestirii în „Budilnik” a provocat reproşuri din partea lui N. Leikin, care socotea că redacţiile revistelor umoristice din Moscova îl atrag pe Cehov pentru „înviorarea” ediţiilor lor în ajunul înscrierii pentru abonamentele pe noul an.

Cehov a răspuns la aceasta (23 noiembrie 1885): «…nenorocirea e că până acum nu cunoşteam încă subtilităţile jurnalistico-diplomatice pe care le enumeri… Pe dracu’, de unde pot să ştiu eu că „Budilnik” nu mă tipăreşte acum, decât fiindcă e sezonul înscrierilor? Mi-a cerut o povestire, cum îmi cere întotdeauna, şi i-am dat-o, fără să bănuiesc nimic şi fără să vreau să bănuiesc ceva, cu atât mai mult că i-am dat povestiri şi pe timpul verii – vara, când nici nu visezi de înscrieri… Am dat „Pianistul” în luna octombrie… Nu puteam să nu dau ceva, deoarece am rămas dator „Budilnik”-ului încă de pe timpul verii. Îi datorez o nimica toată, totuşi trebuia să mă achit… Dar, oricum ar fi, îţi promit că, nici în decembrie, nici în ianuarie şi nici la sfârşitul lui noiembrie, nu voi da revistelor umoristice nimic cu iscălitura A. Cehonte şi în general cu o iscălitură cunoscută cititorilor revistei „Oskolki”».