Nu i-a fost scris…

Pe la orele zece dimineaţa, doi moşieri, Gadiukin ^clxiv şi Şilohvostov ^clxv , se duceau cu trăsura la alegerea judecătorului de pace al circumscripţiei. Vremea era minunată. Câmpul era verde cât vedeai cu ochii. Mestecenii bătrâni plantaţi de-a lungul drumului îşi şopteau, tremurându-şi frunzişul tânăr. În dreapta şi în stânga se întindeau fâneţe bogate, ce răsunau de glasurile prepeliţelor, nagâţilor şi culicilor. În zare, în depărtarea albăstruie, albeau ici, colo, biserici şi conace boiereşti cu acoperişuri verzi.

— Ar trebui să-l aducem pe mareşalul nobilimii, să mai afle şi el ce e pe aici… mormăi Gadiukin, un boier gras, cu părul alb, cu o pălărie de pai soioasă şi o cravată pestriţă desfăcută, în timp ce brişca, săltând şi scârţâind din toate încheieturile, ocolea un podeţ. Zemstva noastră construieşte podurile numai ca să fie ocolite. Bine a spus contele Dubleve la ultima adunare a zemstvei, că singurul scop al podurilor noastre este să pună mintea omului la încercare: dacă ocoleşte podul, înseamnă că-i deştept, dacă o ia pe pod şi, ca de obicei, îşi frânge gâtul, e un dobitoc. Şi numai preşedintele e de vină. Dacă am avea un alt preşedinte, nu un beţivan, un adormit şi un molâu, podurile n-ar mai fi în halul ăsta. Aici e nevoie de un om cu scaun la cap, energic, colţos, ca tine, bunăoară… Dracu’ te pune să ţii morţiş la postul de judecător de pace! Ar fi trebuit să-ţi pui candidatura la preşedinţia zemstvei, zău aşa!

— Ai răbdare; după ce or să mă respingă ai noştri astăzi, răspunse modest Şilohvostov, un om înalt, roşcovan, cu o şapcă nouă de nobil pe cap, o să trebuiască, de voie, de nevoie, să-mi pun candidatura la preşedinţie.

— N-or să te respingă… răspunse Gaidiukin căscând. Avem nevoie de oameni culţi, iar la noi în judeţ nu-i decât unul cu studii universitare – tu! Pe cine să alegem, dacă nu pe tine? Aşa s-a şi hotărât… Vorba e că-i păcat să te proţăpeşti la judecătoria de pace… Ai fi mai folositor ca preşedinte…

— Totuna e, dragul meu… Judecătorul de pace primeşte două mii patru sute de ruble şi preşedintele la fel, dar judecătorul stă toată vremea la el acasă, pe când preşedintele – mereu zdronca-zdronca cu brişca la administraţia zemstvei… Judecătorului de pace îi vine mult mai uşor; unde mai pui că…

Şilohvostov nu-şi isprăvi vorba… începu deodată să se frământe şi îşi aţinti privirea înainte, pe drum. Apoi se făcu stacojiu, scuipă şi se lăsă pe speteaza briştii.

— Am ştiut eu! Am presimţit-o! mormăi el, scoţându-şi şapca şi ştergându-şi fruntea de sudoare. Iar n-o să mă aleagă!

— Ce s-a întâmplat? De ce?

— Nu vezi că ne iese înainte părintele Onisim? S-a isprăvit!… Când întâlneşti în drum o asemenea arătare, poţi să şi faci calea-ntoarsă, fiindcă nu-ţi mai izbuteşte nimic. Asta-i ştiut! Ia-o înapoi, Mitka! Doamne, şi într-adins am plecat mai devreme, ca să nu dau de iezuitul ăsta! Dar m-a mirosit că vin! Are un miros de copoi.

— Ia mai lasă-mă cu prostiile tale! Scorneşti şi tu nişte năzbâtii!… Zău aşa!

— Nu-s năzbâtii! Dacă întâlneşti un popă la drum, îţi merge rău, şi el face în aşa fel ca să-mi iasă în cale de fiecare dată când mă duc la alegeri. E bătrân, abia îşi mai trage sufletul, e cu un picior în groapă, dar e plin de venin, să te ferească Dumnezeu! Nu degeaba stă el de douăzeci de ani netitular! Şi de ce crezi că-mi poartă sâmbetele? Pentru felul meu de a gândi! Nu-i plac ideile mele! Să vezi comedie! Am fost noi odată la Uliev ^clxvi . După prânz m-am aşezat la pian; eram un pic cherchelit şi, fireşte, fără niciun gând rău, m-am apucat să cânt: „Hei, rachiu de buruieni” şi „Să pornim la joc de zor – faţă de ăst cinstit popor”, iar el m-a auzit şi a spus: „Nu se cade ca un judecător să aibă asemenea idei despre ierarhie. N-am să las să te aleagă!” Şi de atunci îmi iese în cale de fiecare dată… L-am ocărât, am încercat s-o iau pe alt drum. Nimic. Simte când plec de acasă… Ce să-i faci? Trebuie să ne întoarcem! Tot n-o să mă aleagă! Asta e sigur… Nici dăţile trecute nu m-au ales, şi de ce? Din pricina lui!

— Ia mai lasă, frate, eşti un om cult, ai absolvit universitatea şi-mi umbli cu superstiţii băbeşti…

— Nu cred în superstiţii, dar am eu semnele mele: cum încep ceva în ziua de 13 sau îmi răsare în cale arătarea asta, îmi merge prost. Fireşte că toate astea nu sunt decât prostii, fleacuri nedemne de crezare, dar… explică-mi şi tu de ce se întâmplă întotdeauna întocmai cum se arată semnele? Vezi că nici tu nu poţi să-mi explici! Eu nu zic că trebuie să crezi în ele dar, pentru orice eventualitate, nu strică să ţii seama de blestematele astea de semne… Hai să ne întoarcem! N-au să ne aleagă nici pe mine, nici pe tine, dragul meu, şi pe deasupra o să ne rupem osia sau o să pierdem la cărţi… Ai să vezi!

O căruţă ţărănească, în care şedea un popă mărunt de stat, bătrânel, cu o pălărie tare cu boruri largi, înverzită de timp, şi cu o rasă de dril, se încrucişă cu brişca. Când ajunse în dreptul ei, popa îşi scoase pălăria şi salută.

— Nu-i frumos să faci asta, părinte! îl ameninţă Şilobvostov cu degetul. Fapte atât de viclene nu sunt demne de funcţia dumitale! Da! Ai să dai socoteală la judecata de apoi!… Hai să ne întoarcem! i se adresă el lui Gadiukin. Chiar că mergem degeaba…

Dar Gadiukin nu se învoi…

În seara aceleiaşi zile, prietenii se întorceau tot cu brişca, acasă. Amândoi erau roşii la faţă şi întunecaţi, ca apusul de soare prevestitor de vreme rea.

— Ţi-am spus că nu trebuia să ne ducem! mormăia Şilohvostov. Ţi-am spus. De ce nu m-ai ascultat? Poftim superstiţii! Mai spune că nu crezi! Nu numai că m-au respins, nemernicii, dar m-au făcut şi de râs, blestemaţii! Cică ţin o cârciumă pe un pământ de-al meu! Ei, şi ce dacă ţin? Asta nu priveşte pe nimeni! Da, ţin!

— Nu-i nimic, peste o lună vor fi alegeri de preşedinte… îl linişti Gadiukin. Astăzi te-au trântit într-adins ca să te aleagă preşedinte…

— Nu mă mai duce cu zăhărelul… Totdeauna mă încânţi, viclene, şi eşti cel dintâi care mă fericeşti cu d-ale negre! Astăzi n-am avut nicio bilă albă, toate erau negre, prin urmare şi tu dragul meu, ai pus una neagră… Mersi…

Peste o lună, prietenii mergeau pe acelaşi drum la alegerea preşedintelui zemstvei. De astă dată, nu mai porniseră la ceasurile zece, ci înainte de şapte. Şilohvostov se tot frăsuia pe locul lui în brişcă, privind neliniştit de-a lungul drumului.

— E peste putinţă să-şi închipuie c-am pornit-o cu noaptea-n cap, spunea el, totuşi trebuie să ne grăbim… Dracul ştie, poate că are spioni! Mână, Mitka, mai repede! Dă-i drumul!… Ieri, dragul meu, se adresă el lui Gadiukin, i-am trimis părintelui Onisim doi saci de ovăz şi un funt de ceai… M-am gândit să-l îmbunez printr-o atitudine prietenoasă, dar el a luat darurile şi i-a spus lui Feodor: „Salută-l pe boier şi mulţumeşte-i pentru darul făcut, dar spune-i că nu sunt de mituit. Nu numai ovăzul, dar nici tot aurul din lume nu-mi va clinti felul meu de a gândi.” Ce zici de asta? Dar nu-i nimic… Când are să pornească la drum, n-o să mai întâlnească nici pe dracu’… Dă-i drumul, Mitka!

Brişca intră în satul în care locuia părintele Onisim… Trecând prin faţa curţii lui, prietenii aruncară o privire pe poarta deschisă… Părintele Onisim se învârtea în jurul căruţei, grăbindu-se să-şi înhame calul. Cu o mână îşi încheia brâul, cu cealaltă şi cu dinţii punea hamul pe cal…

— Ai întârziat! începu să râdă cu hohote Şilohvostov. Ţi-au raportat spionii, dar prea târziu! Ha-ha! Na! Satură-te! Nu eşti de mituit! Hai? Ha-ha!

Brişca ieşi din sat şi Şilohvostov, simţindu-se în afară de orice pericol, îşi dădu frâu liber bucuriei.

— Hei, dragul meu, sub mine n-o să mai fie astfel de poduri! începu să se laude viitorul preşedinte, făcând cu ochiul. Să vezi cum am să-i mai muştruluiesc pe antreprenori! Şi şcolile o să fie altfel! Cum am să bag de seamă că vreunul dintre învăţători e beţiv sau socialist, îi şi fac vânt. Hait! Să nu te mai prind pe aici! Sub mine, medicii zemstvei n-or să mai îndrăznească să se plimbe cu cămăşi roşii! Ehei, frate… Dă-i drumul, Mitka, să nu întâlnim cumva alt popă!… Ei, se pare că am sosit cu bi… Aoleu!

Şilohvostov păli deodată şi sări în picioare ca muşcat de şarpe.

— Iepurele! Iepurele! începu el să ţipe. Ne-a tăiat drumul un iepure. Aa… dracu’ să-l ia, îl fac bucăţi!

Şilohvostov dădu deznădăjduit din mâini şi lăsă capul în jos. Tăcu un timp, se gândi, apoi, trecându-şi palma peste fruntea palidă, năduşită, şopti:

— Se vede că nu mi-e scris să primesc două mii patru sute de ruble… Hai înapoi, Mitka! Nu mi-e scris!…

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 28, 13 iulie. Semnată: A. Cehonte. A intrat fără modificări în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg 1886. Publicăm textul culegerii.

În ziua de 11 iulie 1885, N. Leikin i-a comunicat lui Cehov: „Povestirea dumitale despre moşieri şi popa Anisim a fost mâzgălită de cenzor în mai multe locuri, dar în urma unei plângeri înaintate de mine, a trecut în întregime în instanţa a doua, adică la „Comitetul cenzurii”. În povestirea lui Cehov, numele preotului lipseşte.