Musafirul

SCENETĂ

Avocatului Zelterski i se lipeau ochii de somn. Natura se cufundase în întuneric. Adierea vântului se potolise, corul păsărelelor tăcuse şi turmele se odihneau. Nevasta lui Zelterski se dusese de mult la culcare, servitorii dormeau şi ei, toate vietăţile casei aţipiseră, numai Zelterski nu putea să se retragă în iatac, cu toate că de genele lui atârna parcă o greutate de trei puzi. Avea un musafir, un vecin de vilă, colonelul în retragere Peregarin. Venise îndată după prânz, se aşezase pe divan şi acolo rămăsese; nu se ridicase de atunci nici măcar o singură dată, de parcă ar fi prins rădăcini. Şezând, povestea cu un glas răguşit şi cam fonf, cum în anul 1842 fusese muşcat de un câine turbat la Kremenciug. După ce isprăvi povestea, o începu din nou. Lui Zelterski să-i vină nebunie, nu alta. Ce nu făcea, doar-doar o pleca musafirul! Se uita tot timpul la ceas, se plângea că-l doare capul, ieşea mereu din odaie, dar toate astea fără niciun folos. Musafirul nu înţelegea şi continua să povestească despre câinele turbat.

„Hodorogul ăsta e în stare să rămână până mâine-dimineaţă! se înfurie Zelterski. Nesimţitor mai e! Dacă nu înţelege aluziile obişnuite, va trebui să recurg la procedee mai grosolane.”

— Ascultă, spuse el cu glas tare, ştii dumneata ce-mi place mai mult în vilegiatură?

— Ce anume?

— Faptul că poţi să-ţi orânduieşti viaţa cum vrei. La oraş e greu să te ţii de un program bine stabilit, pe când aici, dimpotrivă. La ceasurile nouă ne sculăm, la trei luăm prânzul, la zece cinăm, la douăsprezece dormim. La douăsprezece sunt întotdeauna în pat. Ferească Dumnezeu să mă culc mai târziu, că a doua zi nu mai pot scăpa de migrenă!

— Ia te uită, domnule… Fiecare îşi are obiceiurile lui, asta-i adevărat. Am avut un cunoscut, un oarecare Kliuşkin, era căpitan. Am făcut cunoştinţă cu el la Serpuhov. Ei bine, acest Kliuşkin…

Şi, gângăvind, plescăind din limbă şi gesticulând cu degetele lui groase, colonelul începu să povestească despre Kliuşkin. Bătu ora douăsprezece, acul cel mic al ceasornicului începu să tragă spre douăsprezece şi jumătate, şi el tot povestea. Zelterski simţi că-l trec năduşelile.

„Nu înţelege! E tâmpit! se mânie el. Oare crede că vizita lui îmi face plăcere? Cum să-l fac să plece?”‘

— Ascultă, îl întrerupse el pe colonel, ce să mă fac? Mă doare grozav gâtul! Dracu’ m-a pus să trec azi-dimineaţă pe la un cunoscut al cărui copil are difterie. Se vede că m-am molipsit. Da, simt că m-am molipsit. Sunt sigur că am difterie!

— Se întâmplă! răspunse senin Peregarin cu glasul lui fonf.

— E o boală primejdioasă! Nu numai că te îmbolnăveşti tu, dar poţi să-i molipseşti şi pe alţii. E o boală cât se poate de contagioasă! Să nu ţi-o dau şi dumitale, Parfeni Savvici!

— Mie? He-he! Am stat prin spitale cu bolnavi de tifos şi nu m-am molipsit, şi o să mă molipsesc de la dumneata! He-he… Pe un ciocălău bătrân ca mine nu-l poate răzbi niciun fel de boală. Bătrânii au viaţă lungă. Am avut la noi în brigadă un moşneguţ tare bătrân, locotenent colonelul Trebien… era francez de origine. Ei bine, acest Trebien…

Şi Peregarin începu să povestească ce rezistent era Trebien. Ceasornicul bătu douăsprezece şi jumătate.

— Iartă-mă că te întrerup, Parfeni Savvici, gemu Zelterski. La ce oră te culci?

— Când la două, când la trei, se întâmplă chiar să nu mă culc deloc dacă stau într-o companie plăcută sau dacă mă supără reumatismul. Astăzi, bunăoară, am să mă culc pe la vreo patru, fiindcă am dormit înainte de prânz. Pot însă să nu dorm deloc. În război nu ne culcam săptămâni la rând. Îmi aduc aminte de un caz. Ne găseam cu unitatea pe la Ahalţîh…

— Iartă-mă, dar eu mă culc întotdeauna la douăsprezece. Mă scol la ora nouă, aşa că, vrând, nevrând, sunt nevoit să mă culc mai devreme.

— Fireşte. E şi sănătos să te scoli mai devreme. Aşa-a… vasăzică, ne găseam pe la Ahalţîh…

— Mi-e tare rău. Mă trec fiori, mă ia cu frig… Totdeauna mi se întâmplă aşa înainte de acces. Trebuie să-ţi spun că am din când în când crize de nervi foarte ciudate. Cam pe la unu noaptea… ziua n-am accese… Mi se porneşte deodată un fel de vâjâială prin cap: jjj… îmi pierd cunoştinţa, apoi sar în picioare şi încep să arunc în cei din casă cu orice-mi cade sub mână. Dacă-i un cuţit, dau cu cuţitul, dacă-i un scaun, dau cu scaunul. Acum mă ia cu frig, se vede că se apropie accesul. Totdeauna începe cu o senzaţie de frig.

— Ia te uită… Ar trebui să urmezi vreun tratament!

— Am urmat, da’ n-ajută… Mă mulţumesc să-i previn, puţin înainte de acces, pe cunoscuţi şi pe cei ai casei, ca să plece… Tratamentul l-am lăsat de mult…

— Ţţţ… Ce de boli mai sunt şi pe lumea asta! Şi ciuma, şi holera, şi fel de fel de accese…

Colonelul clătină din cap şi căzu pe gânduri.

Se aşternu tăcerea.

„Hai să-i citesc o operă de a mea, hotărî Zelterski. Am pe undeva un roman, scris de mine încă din liceu… Te pomeneşti că o să-mi fie de folos…”

— Ah, ce voiam să zic, întrerupse Zelterski cugetarea lui Peregarin, nu vrei să-ţi citesc o operă de a mea? Am scris-o pe timpuri, în clipele de răgaz… E un roman în cinci părţi, cu prolog şi epilog…

Şi, fără să aştepte răspunsul, Zelterski sări în picioare şi scoase din sertarul mesei un manuscris vechi, gălbejit, pe care era scris cu litere de o şchioapă: „Furtună în adânc. Roman în cinci părţi.”

„Acum pleacă sigur, se bucură Zelterski, răsfoindu-şi păcatele tinereţii. Am să-i citesc până va începe să urle…”

— Ei, ascultă-mă, Parfeni Savvici…

— Cu multă plăcere…

Zelterski începu. Colonelul, cu o expresie gravă întipărită pe faţă, puse un picior peste celălalt şi se aşeză cât mai comod; era limpede că are de gând să asculte cu atenţie, timp îndelungat… Cititorul începu cu descrierea naturii. Când ceasornicul bătu ora unu, natura cedă locul castelului în care trăia eroul romanului, contele Valentin Blenski.

— Ce bine ar fi să trăieşti într-un asemenea castel! oftă Peregarin. Şi ce bine-i scris! Aş sta o viaţă întreagă să ascult!

„Las-că vezi tu îndată! gândi Zelterski. Acuşi ai să începi să urli!”

La ora unu şi jumătate, castelul cedă locul înfăţişării plăcute a eroului… La ora două, Zelterski citea cu glas încet, sugrumat:

— „Mă întrebi ce vreau? O, aş vrea ca acolo, departe, sub bolta cerului de miazăzi, mânuţa dumitale să tremure sfios în mâna mea… Numai acolo, acolo inima mea va începe să bată mai tare sub bolţile edificiului meu sufletesc… Vreau dragoste, dragoste!”

— Nu, Parfeni Savvici… nu mai am putere… Sunt istovit!

— Atunci lasă! Ai să isprăveşti mâine cu cititul, iar acum să mai stăm de vorbă… Nu ţi-am povestit încă ce a fost la Ahalţîh…

Sleit de puteri, Zelterski se lăsă pe speteaza divanului şi, închizând ochii, se resemnă să asculte…

„Am încercat toate mijloacele, gândi el. Niciuna dintre săgeţile mele nu l-a putut străpunge pe mastodontul ăsta. Acum are să stea aici până la ceasurile patru… Doamne, aş da o sută de ruble să mă pot trânti chiar în clipa asta în pat şi să adorm… Ehei! Ia să-i cer să-mi împrumute nişte bani! Minunat mijloc…”

— Iartă-mă, Parfeni Savvici! îl întrerupse el pe colonel, dar aş vrea să-ţi cer un mic serviciu… În ultimul timp, de când stau aici în vilegiatură, am avut cheltuieli mari. Am rămas fără o copeică, dar pe la sfârşitul lui august urmează să încasez o sumă mai importantă.

— Aşa-a… mi se pare că stau cam de mult la dumneata… gâfâi Peregarin, căutându-şi cu privirea şapca. A trecut de ora două… Ce spuneai adineauri?

— Aş vrea să mă împrumut cu două-trei sute de ruble… Nu cunoşti dumneata pe cineva?…

— De unde să cunosc? De altfel… e timpul să faci nani… Te las cu bine… respectele mele Doamnei…

Colonelul îşi luă şapca şi făcu un pas spre uşă.

— Stai puţin! triumfă Zelterski. Tocmai voiam să te rog… Cunoscându-ţi bunătatea, speram că…

— Mâine, acum şterge-o la nevasta dumitale! Desigur că-şi aşteaptă de mult alesul inimii… He-he-he… La revedere, scumpule… Somn uşor!

Peregarin strânse repede mâna lui Zelterski, îşi puse şapca pe cap şi ieşi. Gazda nu mai putea de bucurie.

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 212, 5 august, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.