Palavragiii
Alexei Feodorovici Vosmiorkin se plimba prin curtea conacului cu fratele său, magistru, venit să petreacă la el câtăva vreme, şi îi arăta gospodăria. Abia se ridicaseră de la micul dejun şi erau puţintel cam chercheliţi.
— Asta-i fierăria, dragul meu… explica Vosmiorkin. În chingile astea se potcovesc caii… Iar asta, frate dragă, e baia de aburi… Aici în baie e un divan lung, iar sub divan clocesc curcile în nişte site… Divanul ăsta îmi aduce aminte de multe… Baia o încălzesc numai iarna… Straşnic lucru, dragul meu! Numai rusul a putut să născocească baia de aburi! Pe poliţa de sus trăieşti într-un ceas mai mult decât ar trăi un italian sau un neamţ într-un secol… Stai întins ca în focul iadului, şi Avdotia te biciuieşte cu măturica… cichi-cichi… cichi-cichi… Te mai ridici, bei un cvas rece, şi iar cichi-cichi… În cele din urmă, te dai jos de pe poliţă, roşu ca un rac… Asta-i locuinţa slugilor… Aici stau angajaţii mei… Intrăm?
Moşierul şi magistratul se aplecară şi intrară într-o bojdeucă prăpădită şi netencuită, cu acoperişul scofâlcit şi geamul spart. De la intrare îi izbi un miros de fiertură. Oamenii prânzeau… Bărbaţii şi femeile şedeau la o masă lungă, mâncând cu linguri mari o ciorbă de mazăre. Zărindu-i pe boieri, încetară să mestece şi se sculară în picioare.
— Iată-i… începu Vosmiorkin, aruncând o privire asupra celor ce stăteau la masă. Poftă mare, oameni buni!
— Blblblblî.
— Iată-i! Asta-i Rusia, frate dragă! Adevărata Rusie! Toţi unu’ şi unu’! Straşnic popor! Ce dobitoc, iartă-mă Doamne, de neamţ sau francez s-ar putea asemui cu ei? Faţă de ai noştri nu-s decât nişte porci, nişte păduchi!
— Să nu spui asta… începu să se bâlbâie magistrul, aprinzându-şi o ţigară de foi pentru a mai purifica aerul. Orice popor îşi are trecutul lui istoric… viitorul lui…
— Tu eşti un admirator al Occidentului! Ce poţi să înţelegi? Tocmai aici e buba, că voi, savanţii, aţi studiat numai cele străine şi nu vreţi să ştiţi de ce-i al nostru! Dispreţuiţi şi vă feriţi de ce-i rusesc! Iar eu am citit pe undeva şi sunt de acord că intelectualitatea noastră e mucegăită, şi dacă mai putem căuta în cineva idealuri, apoi numai în ei, da, în trândavii ăştia mai putem găsi. Să-l luăm, bunăoară, pe Filka…
Vosmiorkin se apropie de văcarul Filka şi îl zgâlţâi de umăr. Filka zâmbi prosteşte şi scoase un „gî-î”…
— Să-l luăm bunăoară pe acest Filka… De ce râzi, prostule? Eu vorbesc serios şi tu râzi… Să-l luăm bunăoară pe prostănacul ăsta… Priveşte-l, domnule magistru! Are umeri de uriaş, piept de elefant! Nici nu-l poţi clinti din loc, blestematul! Şi câtă putere morală stă ascunsă în el. Câtă putere! Asta face cât o duzină de intelectuali de ai tăi… Curaj, Filka! Nu te lăsa! Nu da înapoi de la ale tale, de la ceea ce simţi tu că-i bine! Ţin-te cu dinţii! Dacă încearcă vreunul să-ţi spună ceva, să te strice, dă-l naibii, nu-l asculta… Tu eşti mai puternic, mai bun! Noi trebuie să-ţi urmăm pilda!
— Stăpânilor milostivi! spuse clipind din ochi vizitiul Antip, om cuminte. Credeţi că el simte asta? Că pricepe purtarea milostivă a stăpânului? Închină-te până la pământ, nătângule şi sărută mâna boierilor… Binefăcătorii noştri! Nu se află pe lume om mai păcătos ca Filka, şi chiar şi pe el îl iertaţi, iar cel care nu-i beţiv şi nu se ţine de prostii, apoi acela trăieşte la dumneavoastră ca în rai… să dea Dumnezeu oricăruia aşa viaţă… Dumneavoastră ne pedepsiţi, dumneavoastră ne răsplătiţi.
— Iată! Înţelepciunea însăşi a vorbit! Patriarhul codrilor! Înţelegi, domnule magistru: „Şi pedepsiţi, şi răsplătiţi”… Ideea dreptăţii exprimată cu vorbe simple!… Mă închin, frate! Învăţ de la ei! Mă crezi? Învăţ!
— Aşa-i… observă Antip.
— Ce să fie aşa?
— Ce spuneaţi de învăţătură…
— Care învăţătură? Ce tot îndrugi?
— Spuneam de vorbele dumneavoastră… de învăţătură… De aceea şi sunteţi stăpâni, ca să prindeţi orice fel de învăţătură… Noi suntem întunecaţi la minte! Vedem că-i scris ceva pe o firmă, dar ce e, ce rost o fi având, aceea n-o înţelegem… Pricepem mai mult cu nasul… Dacă miroase a votcă, înseamnă că-i cârciumă, dacă miroase a păcură – e dugheană…
— Hei, domnule magistru, ce zici? Îţi place poporul? Fiecare vorbă e cu tâlc, orice frază – un adevăr profund! Da, capul lui Antip e un cuib de adevăr! Dar ia priveşte-o pe Duneaşka! Vino-ncoa, Duneaşka!
Duneaşka, văcăriţa, cu obraz pistruiat şi nas cârn, se ruşină şi se apucă să zgârie masa cu unghia.
— Hei, Duneaşka, cu tine vorbesc, vino-ncoa! De ce te ruşinezi, proasto? Doar nu te mâncăm!
Duneaşka ieşi de după masă şi se opri în faţa boierului.
— Ei, îţi place? Priveşte câtă robusteţe! Ai mai văzut asemenea femei la tine, la Piter? Acolo toate parcă-s nişte ţâri, numai vine şi oase, iar asta, poftim, numai sânge şi lapte! Câtă simplitate! Simţi parcă întinsul câmpiei! Priveşte-i zâmbetul, obrajii îmbujoraţi! Toate acestea sunt însăşi natura, adevărul, realitatea, nu ca la voi acolo! Ce ai în gură?
Duneaşa mestecă şi înghiţi ceva…
— Ia priveşte ce umeri largi, ce picioare zdravene! continuă Vosmiorkin. Când îi trage drăguţului un ghiont cu pumnul ăsta al ei, cred că-i răsună spinarea ca un butoi… Tot îţi mai umblă ochii după Andriuşka? Bagă de seamă, Andriuşka, că-ţi arăt eu ţie. Râzi, râzi… Ce zici, domnule magistru? Dar ce forme, ce forme…
Vosmiorkin se aplecă la urechea fratelui său şi îi şopti ceva… Argaţii începură să râdă.
— Uite că ai ajuns să râdă lumea de tine, destrăbălato… observă Antip, privind-o cu mustrare pe Duneaşa. Te-ai făcut roşie ca racul! Vezi, de o fată cuminte nu s-ar vorbi aşa…
— Acu, uită-te la Liubka, domnule magistru! continuă Vosmiorkin. E cea mai bună cântăreaţă a noastră… Tu tot umbli pe la finlandezii tăi şi aduni roadele creaţiunii populare… Dar ascultă-i pe ai noştri! Să-ţi cânte ei ceva şi pe urmă să te văd! Hai, băieţi! Hai! Liubka, începe tu! Ei, porcilor! Am poruncit! Executarea!
Liubka tuşi ruşinată în pumn şi intonă cu un glas aspru, cam răguşit, un cântec. Ceilalţi se luară după ea… Vosmiorkin începu să fluture din braţe, să clipească din ochi şi, silindu-se să prindă pe chipul magistrului o expresie de încântare, se porni pe un fel de cotcodăceală.
Magistrul se încruntă, strânse buzele şi începu să asculte cu un aer de mare cunoscător.
— Mda… spuse el. O variantă a acestui cântec există la Kireevski, ediţia a şaptea, partea a treia, cântecul al unsprezecelea… Mda… Trebuie să-l notez…
Magistrul scoase din buzunar un carnet şi, încruntându-se şi mai tare, începu să noteze… După ce isprăviră un cântec, „oamenii” începură altul… Între timp, ciorba se răci, iar păsatul de hrişcă, pe care îl scoseseră din cuptor, încetă să mai aburească.
— Aşa! bătea din picior Vosmiorkin. Aşa! Bine! Mă închin!
Lucrurile ar fi ajuns, desigur, până la jocuri, dacă n-ar fi intrat vizitiul Piotr şi nu le-ar fi raportat boierilor că li s-a servit masa.
— Şi noi, nişte renegaţi, nişte epave, îndrăznim să ne socotim superiori lor, se indigna cu un glas plângăreţ Vosmiorkin, ieşind cu fratele său din locuinţa slugilor. Ce suntem noi? Cine suntem? Nici idealuri, nici ştiinţă, nici muncă… Auzi cum râd cu hohote? Râd de noi!… Şi au dreptate! Simt minciuna! Au de o mie de ori dreptate şi… şi… Dar ce zici de Duneaşa? Mare drăcoaică! Las’ că o chem după prânz…
În timpul mesei, cei doi fraţi vorbiră tot timpul despre originalitate, despre puritate şi despre integritate, ponegrindu-se şi căutând rostul cuvântului „intelectual”.
Sfârşind cu prânzul, se culcară. După ce traseră un somn bun, ieşiră pe terasă, porunciră să li se servească apă minerală şi reluară discuţia pe aceeaşi temă…
— Petka! strigă Vosmiorkin feciorului. Du-te şi cheamă-le încoace pe Duneaşka, pe Liubka şi pe celelalte! Spune-le să vină să-i tragă nişte jocuri! Dar să nu zăbovească! Fuga!
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 34, 24 august, cu subtitlul: (Povestire). Semnată: A. Cehonte. A intrat fără subtitlu şi cu eliminarea a două fraze în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii.
