Primarul

SCENETĂ

Într-un birt prăpădit din orăşelul de provincie N., Şelma ^clxxxiv , primarul unui sat, stă la o masă şi mănâncă un păsat gras de hrişcă. Mănâncă şi după fiecare trei linguri bea „ultimul” păhăruţ.

— Da, frăţioare, e greu să descurci treburile ţăranilor! îi spune el birtaşului, încheindu-şi pe sub masă nasturii care se descheie întruna. Da, drăguţule! Treburile ţăranilor sunt o politică pe care nici Bismark nu ţi-ar scoate-o la capăt. Ca să le mânui, îţi trebuie o intelectualitate deosebită şi multă dibăcie. De ce mă iubesc ţăranii? De ce se lipesc de mine ca muştele? Ai? Din care pricină îmi mănânc eu păsatul cu unt, pe când ceilalţi avocaţi îl înghit uscat? Fiindcă am în capul meu talent, am un dar înnăscut.

Suflând zgomotos, Şelma goleşte un păhăruţ şi-şi întinde cu multă demnitate gâtul murdar. La omul acesta nu numai gâtul e soios: mâinile, cămaşa, nădragii, şervetul, urechile… toate sunt murdare.

— Nu-s învăţat. De ce să mint? N-am absolvit niciun fel de şcoală, nu m-am plimbat în frac, ca învăţaţii, dar pot să-ţi spun, măi frate, fără sfială şi fără niciun soi de represalii că nici cu un milion de ruble n-ai să găseşti un alt jurist ca mine. Adică nu ţi-aş descurca procesul de la Scopino ^clxxxv şi nu m-aş apuca de Sara Bekker ^clxxxvi , dar dacă-i vorba de treburi ţărăneşti, apăi niciun apărător, niciun procuror, oricare ar fi… nimeni nu face ce fac eu. Zău aşa! Numai eu pot descurca treburile ţărăneşti, nimeni altul. Poţi să fii Lomonosov, poţi să fi Beethoven, dacă n-ai în tine talentul meu, mai bine nu te băga. Să luăm bunăoară cazul cu primarul de la Replovo. Ai auzit de cazul ăsta?

— Nu, n-am auzit.

— Frumos caz! Politic! Chiar şi Plevako ^clxxxvii ar fi dat greş, iar eu am scos-o la capăt. Da-a. Nu departe de Moscova e o turnătorie de clopote. La fabrica aceea, frate dragă, maistru şef e un mujic de la noi, de la Replovo, Evdokim Petrov. De douăzeci de ani lucrează acolo. După actul de identitate fireşte, e mujic, opincar, caţap, dar la înfăţişare nu arată deloc a ţăran. În răstimp de douăzeci de ani s-a cioplit şi s-a şlefuit. Se plimbă, mă-nţelegi, în haine răscroite de flanelă, poartă inele la degete, are un lanţ de aur pe toată burta – cine-i mai grozav ca el? Îţi spun, nu arată deloc a ţăran. Şi nici nu s-ar putea altfel, frate dragă! Primeşte leafă o mie cinci sute de ruble, locuinţă, hrană, cu stăpânu-său se bate pe burtă; uite aşa te boiereşti, fără să vrei! Şi are şi o fizionomutră cum să-ţi spun… (vorbitorul goleşte un păhăruţ) falnică. Şi ce să vezi, frate dragă, i-a trecut acestui Evdokim Petrov prin cap să vină să petreacă şi el câteva zile în satul de unde se trage, adică la Replovo al nostru. Trăise el cât trăise la Moscova şi deodată l-a apucat dorul. La fabrică ducea un trai clasa-ntâia, aşa că ai fi crezut că n-are cum să-i fie dor de casă, dar, ce vrei, fumul patriei. Du-te în America, înoată acolo până-n gât în hârtii de o sută de ruble şi tot are să te tragă la birtul tău. Aşa că şi pe Petrov, drăguţul de el, l-a apucat dorul. Buun!

A cerut stăpânului o învoire de o săptămână şi a plecat. A ajuns la Replovo. Întâi şi întâi s-a dus pe la neamuri. „Aici am stat eu pe timpuri, uite, aici am păzit vitele tatălui meu, aici am dormit şi aşa mai departe”… într-un cuvânt, amintiri din copilărie. Fireşte că n-a lipsit şi un pic de lăudăroşenie: „Uitaţi, fraţilor, priviţi! Am fost opincar, ca şi voi, dar prin muncă şi sudoare am ajuns la ranguri, sunt bogat şi sătul. Prin urmare, munciţi şi voi”… La început, ţopârlanii îl ascultau şi-l preamăreau, dar mai apoi s-au gândit: „O fi aşa, bre, omule, şi toate astea or fi ele tare frumoase, dar vorba e ce folos tragem noi de pe urma ta? De o săptămână stai la noi şi nu ne-ai cinstit măcar cu o jumătate de sticlă”… I-am trimis atunci vătăşelul…

— Scoate o sută de ruble, Evdokime!

— Ca ce?

— Obştei, pentru votcă… Vrea obştea să tragă un chiolhan în cinstea ta…

Dar Evdokim e om aşezat, bisericos. Nu bea nici votcă, nici tutun şi nici pe alţii nu-i lasă.

— Pentru votcă nu dau nici cincizeci de copeici.

— Cum aşa! Cu ce drept? Oare nu eşti de-al nostru?

— Şi ce are a face că-s de-al vostru? N-am nicăieri nicio datorie… sunt în regulă. Atunci de ce să plătesc?

Şi s-a pornit sfada. Evdokim zicea una, obştea alta. S-a supărat obştea. Îi ştii doar pe proşti. N-ai cum să-i faci să înţeleagă. Le venise pofta să-i tragă o beţie, aşa că puteai să te dai peste cap şi tot degeaba. Aveau chef să tragă la măsea şi gata! Apoi le era şi ciudă: au un consătean bogat – şi niciun folos de pe urma lui! S-au pus să-i caute lui Evdokim nod în papură, doar-doar i-or stoarce prin vreun tertip o sută de ruble. S-a gândit obştea, s-a tot gândit, dar n-a putut să născocească nimic. Se tot plimbau oamenii prin jurul casei, încercând să-l sperie: „Las’ că-ţi arătăm noi ţie, ai să vezi tu!” Dar el stătea tihnit şi nici nu-i păsa. „Mă simt curat şi faţă de Dumnezeu, şi faţă de lege, şi faţă de obşte – gândea el – aşa că, de ce să mă tem? Sunt o pasăre liberă!” Aşa-a. Au priceput ţăranii că or să vadă banii, când or să-şi vadă ceafa, şi au început să chibzuiască în fel şi chip, cum să-i jumulească acestei pasări libere aripele, drept pedeapsă că-i nesocotise. Neavând însă destulă minte ca să se descurce singuri, au trimis după mine. Am sosit la Replovo. „Uite aşa şi pe dincolo, Denis Semionîci, Evdokim nu vrea să dea bani! Găseşte-i dumneata un clenci”! Ce era să fac, frate dragă? Ce să găsesc? Totul era limpede ca în palmă, toată dreptatea era de partea lui… Nimeni n-ar fi găsit nimic, nici chiar procurorul, de s-ar fi gândit trei ani la rând… nici dracu’ n-ar fi avut de ce să se lege.

Şelma goleşte un păhăruţ şi face cu ochiul.

— Iar eu am găsit de ce să mă agăţ! chicoteşte el. Da-a! Ia ghici се-am născocit! În vecii vecilor n-ai să ghiceşti! „Uite ce, măi băieţi, le-am spus eu, alegeţi-l primarul satului.” Ţăranii au priceput şi l-au ales. Ascultă mai departe. I-au adus lui Evdokim patalamaua de primar. El a început să râdă. „Astea-s glume, nu vreau să fiu primarul vostru.”

— Dar vrem noi!

— Dar nu vă vreau eu! Mâine plec!

— Nu, n-ai să pleci. N-ai dreptul. După lege, primarul n-are dreptul să-şi părăsească postul.

— Apoi, le-a spus Evdokim, demisionez.

— N-ai dreptul. Primarul e dator să rămână în post cel puţin trei ani de zile şi nu poate fi scos din slujbă decât printr-o hotărâre judecătorească. Acum că te-am ales, apăi nici tu, nici noi… nimeni nu poate să te scoată din post!

Lui Evdokim al meu să-i vină nebunia, nu altceva. S-a dus glonţ la zapciu. Acesta şi cu pisarul i-au arătat legile.

— Conform articolelor cutare şi cutare, nu poţi să-ţi părăseşti funcţia înainte de trei ani. Fă-ţi serviciul timp de trei ani de zile, apoi poţi să pleci.

— Cum să stau trei ani? Nu pot să stau nici o lună! Fără mine, stăpânul e ca şi legat de mâini şi de picioare. Are pierderi de mii de ruble! Apoi, afară de fabrică, am acolo casă, familie!

Şi aşa mai departe. A trecut o lună. Evdokim era gata să-i dea satului nu o sută, ci trei sute de ruble, numai şi numai să-i dea drumul. Oamenii ar fi fost bucuroşi să ia banii, dar nu se mai putea, era prea târziu. S-a dus Evdokim la domnul membru permanent al zemstvei.

— Înălţimea Voastră, uitaţi, aşa şi aşa… din motive familiare nu pot să-mi fac slujba. Daţi-mi drumul, vă rog din suflet.

— N-am dreptul. Nu-i niciun motiv legal pentru eliberare din serviciu. În primul rând, nu eşti bolnav, în al doilea rând nu ai circumstanţe dezonorante. Eşti dator să-ţi îndeplineşti însărcinarea.

Trebuie să-ţi spun că domnul membru permanent tutuieşte pe toată lumea. Zapciul şi primarul unui sat sunt oameni cu destulă vază în orânduirea de stat, mai răsăriţi şi mai cu greutate ca un funcţionar de birou oarecare şi totuşi sunt tutuiţi ca nişte servitori. Îţi închipui cum îi venea lui Evdokim, cu hainele lui de flanelă, să fie tutuit! S-a apucat să se milogească în faţa membrului permanent în numele lui Cristos.

— N-am dreptul, i-a spus acesta. Dacă nu mă crezi, du-te la administraţia judeţului. Toată lumea o să-ţi spună la fel. Nu numai eu, dar nici chiar guvernatorul nu poate să te dezlege. Când nu există greşeală de formă, hotărârile adunării obşteşti nu pot fi casate.

S-a dus Evdokim la mareşalul nobilimii, de la mareşal la ispravnic. A cutreierat tot judeţul şi peste tot i s-a spus acelaşi lucru: „Vezi-ţi de slujbă, n-avem dreptul.” Ce să facă omul? De la fabrică îi sosea scrisoare după scrisoare, telegramă după telegramă. Rudele l-au sfătuit pe Evdokim să trimită după mine. Evdokim, mă crezi? – nu că a trimis, ci a venit chiar el, valvârtej. A venit şi, fără să-mi spună nicio vorbă, mi-a băgat în mână o hârtie de zece ruble. Afară de mine nu mai avea omul nicio nădejde.

— Bine! i-am spus eu. Poftim, pentru o sută de ruble am să-ţi fac rost de eliberare.

Am luat o sută de ruble şi i-am făcut rost.

— Cum? întrebă birtaşul.

— Ghiceşte şi tu. Era la mintea cocoşului. Dezlegarea ghicitoarei o găseai chiar în lege.

Şelma se apropie de birtaş şi, râzând cu hohote, îi şopti la ureche:

— L-am sfătuit să fure ceva, ca să fie dat în judecată. Ce zici? Îţi place şmecheria? La început, frate dragă, a rămas înmărmurit. „Cum aşa, să fur?” „Da, i-am spus eu, să-mi furi mie punga goală, şi te-ai învârtit de închisoare pe o lună şi jumătate.” La început s-a împotrivit: era cunoscut drept om cinstit şi câte şi mai câte. „La ce dracu’ îţi foloseşte faima de om cinstit? îi zic eu. Ai foaie calificativă? Pe când aşa, stai la închisoare o lună şi jumătate şi gata. O să ai circumstanţe dezonorante şi o să ţi se ia patalamaua de primar!” S-a gândit omul ce s-a gândit, s-a hotărât şi mi-a furat punga. Acum şi-a şi ispăşit pedeapsa şi se roagă lui Dumnezeu pentru mine. Vezi, măi frate, asta-i intelectualitate! Pe tot globul universului n-ai să găseşti politică aşa ca în treburile ţărăneşti şi dacă cineva poate să descurce aceste treburi, apoi acela sunt numai eu. Nimeni nu poate să le caseze, iar eu pot. Da-a.

Şelma mai cere o sticlă de votcă şi începe altă povestire – cum au băut ţăranii de la Replovo banii primiţi pe un grâu străin încă nesecerat.

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, Nr. 240, 2 septembrie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.