Plimbare la Sokolniki
Ziua de 1 mai e pe sfârşite. Freamătul pinilor din Sokolniki şi ciripitul păsărelelor sunt acoperite de huruitul trăsurilor, de larma glasurilor şi de muzică. Plimbarea e în toi. La una dintre mesele grădinii de vară Staroe Gulianie şade o pereche: un bărbat cu joben strălucitor şi o doamnă cu pălăriuţă albastră. În faţa lor, pe masă, se află un samovar clocotind, o sticlă goală de votcă, ceşti, păhăruţe, cârnat tăiat felii, coji de portocale ş.a.m.d. Bărbatul e beat turtă… Priveşte dus pe gânduri la o coajă de portocală şi zâmbeşte fără rost.
— Eşti criţă, blestematule! îl ocărăşte în şoaptă doamna, privind ruşinată în jur. Înainte de a bea, ar fi trebuit să te gândeşti ce faci, neruşinatule. Nu numai că i-e scârbă omului să se uite la tine, dar ţi-ai stricat şi ţie tot cheful. Acum, poftim, bei ceai, dar parcă îi mai simţi gustul? Marmeladă sau cârnat, ţi-e totuna… Şi eu, care mi-am dat atâta osteneală, am ales tot ce era mai bun…
Zâmbetul fără rost de pe chipul bărbatului face loc unei expresii de întristare cumplită.
— Unde îi duce pe oamenii ăştia, M-maş-a?
— Nu-i duce nicăieri, ei singuri se plimbă.
— Şi ce face aici vardistul?
— Vardistul? Păzeşte ordinea, sau poate, se plimbă şi el… Uite în ce hal ai ajuns, că nu mai pricepi nimic!
— Am… am zis eu ceva?… Sunt pictor… pictor de gen…!
— Taci din gură! Eşti beat, aşa că te rog să taci… Decât să bolboroseşti fără rost, mai bine chibzuieşte… În jurul nostru sunt copaci verzi, iarbă proaspătă, păsărelele cântă pe felurite voci… Iar ţie, puţin îţi pasă, parcă nici n-ai fi aici… Uite, parcă ţi s-a pus pe ochi o ceaţă… Pictorii admiră toţi natura, iar tu – eşti beat turtă…
— Natura… spune bărbatul dând din cap. Natura… Păsărelele cântă… crocodilii se târăsc… leii… tigrii…
— Nu mai îndruga prostii… Toată lumea e ca lumea… se plimbă braţ la braţ, ascultă muzică, numai tu eşti praf. Dar când dracu’ ai avut timp? Nici n-am băgat de seamă!
— M-maşa, bolboroseşte jobenul, pălind. Repede…
— Ce vrei?
— Vreau să merg acasă… Repede…
— Mai stai… Când o să se întunece, o să plecăm; acum mi-e ruşine: nici nu poţi să te ţii pe picioare… Râde lumea de noi… Stai pe scaun şi aşteaptă…
— N-nu pot! M-mă duc acasă…
Bărbatul se ridică grăbit şi se depărtează, clătinându-se. Lumea de la celelalte mese începe să râdă… Doamna se ia după el, moartă de ruşine.
— Să mă bată Dumnezeu dacă mai mă duc undeva cu tine, mormăie ea, sprijinindu-l. Îmi crapă obrazul… barem dacă mi-ai fi soţ, dar aşa… nelegitim…
— M-maşa, unde suntem?
— Taci din gură! Ar trebui să-ţi fie ruşine, toată lumea te arată cu degetul. Ţie ce-ţi pasă, te doare-n cot, dar mie crezi că-mi convine? Dacă mi-ai fi măcar legitim, dar aşa… îmi dai o rublă şi mi-o scoţi pe nas o lună de zile: „Eu te hrănesc! Eu te întreţin!” Mare nevoie am eu de asta! Mă lipsesc de banii tăi! Am să mă duc la Pavel Ivanîci…
— M-maşa… hai acasă… ia o birjă…
— Hai, mişcă din loc… Ia-o drept înainte pe alee. Am să merg mai în urma ta… Mi-e ruşine să merg cu tine… Du-te drept înainte!
Doamna îl aşază pe „nelegitimul” ei cu faţa spre ieşire şi îi dă un ghiont uşor în spate. Bărbatul se apleacă puţin şi, clătinându-se, lovindu-se de trecători şi de bănci, o porneşte înainte… Doamna merge în urma lui, supraveghindu-i mişcările. E ruşinată şi neliniştită.
— Nu doriţi bastoane, domnule? se adresează bărbatului un om cu o legătură de bastoane de tot felul. Am numai din cele mai bune… din lemn de piper… de bambus…
Bărbatul se uită tâmp la vânzătorul de bastoane, apoi se răsuceşte deodată pe călcâie şi aleargă cât îl ţin picioarele în direcţie opusă. Chipul lui exprimă groaza.
— Unde naiba ai pornit? îl opreşte doamna, apucându-l de mânecă. Hei, încotro?
— Unde-i Maşa? M-maşa a plecat…
— Dar eu cine sunt?
Doamna îl ia pe bărbat la braţ şi îl duce spre ieşire. Nu mai poate de ruşine.
— Să mă bată Dumnezeu dacă mă mai duc vreodată undeva cu tine… mormăie ea, roşie ca racul. E ultima dată că îndur asemenea batjocură… Să mă bată Dumnezeu… Chiar mâine plec la Pavel Ivanîci!
Doamna îşi ridică sfios privirea asupra celor dimprejur, aşteptându-se să întâlnească zâmbete batjocoritoare. Dar nu vede decât feţe bete. Toţi se clatină şi cucăie parcă. Şi doamna se simte dintr-odată uşurată.
Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1885, Nr. 17, autoriz. cenz. 2 mai, cu titlul: La Sokolniki (Scenetă). Semnată: Fratele fratelui meu. S-a păstrat textul şpalturilor, destinate pesemne culegerii de opere din 1899-1901, cu înlocuiri de cuvinte şi un titlu nou. Publicăm textul acestor şpalturi, ce se păstrează la Biblioteca de Stat a U.R.S.S. „V. I. Lenin” din Moscova.
