Scara onorurilor
Aflându-se într-o zi în interes de serviciu la Petersburg, consilierul provincial Dolbonosov nimeri din întâmplare la o serată dată de prinţul Fingalov. Printre invitaţi, la această serată, întâlni – spre marea sa mirare – şi pe studentul în drept Şcepotkin care, cu cinci ani în urmă, fusese meditator la copiii lui. Necunoscând pe altcineva, din plictiseală, se apropie de Şcepotkin.
— Dumneata… cum de ai… nimerit aici? întrebă el, căscând în pumni.
— Ca şi dumneavoastră…
— Hei, nu chiar ca mine… se încruntă Dolbonosov, cercetând cu privirea pe Şcepotkin. Hm… ce voiam să spun… cum îţi mai merge?
— Binişor… Mi-am luat licenţa şi sunt funcţionar cu însărcinări speciale pe lângă Podokonnikov…
— Da? Pentru început nu-i rău… Dar… hm… iartă-mi întrebarea indiscretă, cât îţi aduce postul dumitale?
— Opt sute de ruble…
— Pff!… N-ajunge nici de tutun… mormăi Dolbonosov, reluându-şi tonul condescendent şi protector.
— Bineînţeles, ca să trăieşti omeneşte la Petersburg, nu-i de ajuns, dar mai deţin şi postul de secretar la direcţia căii ferate Iroseşti-Desfrânaţi… Asta îmi aduce o mie cinci sute de ruble…
— Da-a-a? Ei, în cazul acesta, fireşte… îl întrerupse Dolbonosov, şi pe faţă i se revărsă un fel de strălucire. Dar ia spune-mi, dragul meu, cum ai făcut cunoştinţă cu stăpânul casei acesteia?
— Foarte simplu, răspunse Şcepotkin. L-am întâlnit la secretarul de stat Lodkin…
— Dumneata… mergi pe la Lodkin? holbă ochii Dolbonosov.
— Foarte des… Sunt însurat cu nepoată-sa…
— Cu ne-poa-ta sa? Hm… Ia te uită… Ştii că eu întotdeauna ţi-am dorit… ţi-am prorocit un viitor strălucit, mult stimate Ivan Petrovici…
— Piotr Ivanîci…
— Adică Piotr Ivanîci. Ştii că adineauri, când te-am zărit, mi-am dat imediat seama că te cunosc… Te-am recunoscut într-o clipă… M-am gândit îndată să te poftesc la mine la prânz… He-he… Mi-am zis că n-ai să-l refuzi pe moşneag! Hotel „Europa”, camera 33… de la unu la şase…
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 24, 15 iunie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text.
