Taşca

Trei actori ambulanţi, Smirnov, Popov şi Balabaikin, mergând într-o dimineaţă pe traversele unei linii ferate, găsiră o taşcă. Deschizând-o, zăriră în ea, spre marea lor mirare şi bucurie, douăzeci de bilete de bancă, şase obligaţiuni cu câştig la al 2-lea împrumut şi un cec de trei mii de ruble. Cum le văzură, strigară „ura”, apoi se aşezară pe terasament şi se lăsară pradă unui adevărat extaz.

— Cât vine de căciulă? bolborosi Smirnov, numărând banii. Mamă! Câte cinci mii patru sute patruzeci şi cinci de ruble! Păi de atâta bănet poţi să mori, dragii mei!

— Nu mă bucur atât pentru mine, spuse Balabaikin, cât pentru voi, porumbeilor. N-o să vă mai ghiorăie maţele şi n-o să mai umblaţi desculţi. Mă bucur pentru artă… În primul rând, fraţilor, plec la Moscova şi mă duc de-a dreptul la Ayé, să-mi comand o garderobă întreagă… Nu vreau să mai joc roluri de „peizani” ^cliv , am să trec la roluri de fanţi şi sclivisiţi. Îmi cumpăr un joben şi un clac. Pentru rolurile de fanţi, iau un joben gri.

— La aşa bucurie, s-ar cădea să bem ceva şi să luăm şi o gustărică, observă junele prim Popov. Sunt aproape trei zile de când nu ne hrănim decât cu mâncare rece, acum ar trebui ceva mai aşa… Ce ziceţi?

— Da, n-ar fi rău, porumbeilor… se învoi Smirnov. Bani avem mulţi, dar de mâncat n-avem nimic, scumpii mei. Uite ce e, Popov, drăguţule, tu eşti cel mai tânăr şi mai sprinten dintre noi, ia o hârtie de o rublă din taşcă şi fugi după merinde, îngeraşul meu scump… Uite colo un sat! Vezi biserica de după gorgan? Să tot fie vreo cinci verste, mai mult nu-i… Satul e mare, ai să găseşti de toate… Cumpără o sticlă de votcă, o jumătate kilogram de cârnat, două pâini şi o scrumbie, iar noi o să te aşteptăm aici, porumbelule, scumpule…

Popov luă rubla şi se pregătea să plece. Smirnov îl îmbrăţişă cu lacrimi în ochi, îl sărută de trei ori, spunându-i „puişor, îngeraş, sufleţel”… Balabaikin îl îmbrăţişă şi el, jurându-i prietenie veşnică – şi numai după o serie întreagă de manifestări din cele mai duioase şi mişcătoare, Popov coborî de pe terasament şi îşi îndreptă paşii spre satul ce se vedea în depărtare ca o dungă întunecată.

„Ce noroc! gândea el pe drum. N-aveam nicio leţcaie şi iată-ne deodată cu bani. Am să mă duc acum acasă la Kostroma, am să-mi adun o trupă şi am să-mi clădesc un teatru al meu. La drept vorbind… cu cinci mii de ruble nu poţi să ridici în ziua de astăzi nici măcar o şură ca lumea. Hei, dacă toată taşca ar fi numai a mea, atunci s-ar schimba lucrurile… Aş dura un cogeamite teatru, de s-ar minuna toată lumea. Între noi fie vorba, ce actori sunt Smirnov şi Balabaikin? N-au niciun fel de talent, sunt nişte vite încălţate, nişte tâmpiţi… O să cheltuiască banii pe fleacuri, pe când eu aş aduce folos patriei şi mi-aş imortaliza numele… Iată ce am să fac: Am să pun nişte otravă în votcă – şi ei au să moară; în schimb, Kostroma o să aibă un teatru cum nu a cunoscut încă Rusia. Cineva, Mac-Mahon pare-mi-se, a spus că scopul scuză mijloacele, şi doar Mac-Mahon a fost un om mare.”

Pe când mergea şi se gândea astfel, tovarăşii săi, Smirnov şi Balabaikin, şedeau pe terasament şi discutau în felul următor:

— Prietenul nostru Popov e băiat bun, spunea Smirnov cu lacrimi în ochi, mi-e drag, îl preţuiesc adânc pentru talentul lui, îl iubesc, dar… ştii ceva? Banii ăştia au să-l nenorocească… Sau îi bea, sau se încurcă în vreo afacere şi-şi frânge gâtul. E atât de tânăr, că e încă prea devreme pentru el să aibă banii lui, drăguţul de el, scumpul de el…

— Da, se învoi Balabaikin, sărutându-l pe Smirnov. Ce-i trebuie unui mucos ca el bani? Cu tine şi cu mine e altă socoteală… Suntem oameni serioşi… familişti… Pentru noi, o rublă în plus face mult… (Pauză). Ştii ce, frate dragă? Să nu pierdem vremea cu vorbe de clacă şi sentimentalisme: să-i facem de petrecanie!… Atunci o să ne vină câte opt mii de ruble de fiecare… Îl omorâm – şi la Moscova spunem că l-a călcat trenul… Şi mie mi-e drag, îl ador, dar cred că interesul artei trece în primul rând. Şi apoi, e lipsit de talent şi tâmpit ca traversa asta.

— Cum se poate? se sperie Smirnov. E atât de cumsecade, atât de curat la suflet! Cu toate că, pe de altă parte, la drept vorbind, dragul meu, e un mare porc, un dobitoc, un intrigant, un bârfitor, un coţcar… Dacă-l omorâm, chiar el ne va fi recunoscător, dragul de el… Şi ca să nu-l jignim, îi vom publica în ziarele din Moscova un necrolog mişcător. Va fi faţă de el o purtare cu totul colegială.

Zis şi făcut… Când Popov se întoarse din sat cu merinde, camarazii lui îl îmbrăţişară cu lacrimi în ochi, îl sărutară, îl asigurară că-i un mare artist, apoi tăbărâră deodată asupra lui şi-l omorâră. Pentru a ascunde urmele crimei, aşezară cadavrul pe şine… După ce împărţiră între ei banii găsiţi, Smirnov şi Balabaikin, înduioşaţi, spunându-şi unul altuia vorbe dezmierdătoare, se puseră pe mâncat, cu totul încredinţaţi că crima va rămâne nepedepsită… Dar virtutea triumfă întotdeauna, iar viciul este pedepsit. Otrava pusă de Popov în votcă era din cale afară de puternică; prietenii nici n-apucară să bea al doilea păhăruţ, că şi zăceau neînsufleţiţi pe traverse… Peste un ceas, ciorile se învârteau deasupra lor, croncănind.

Morala: când actorii vă vorbesc cu lacrimi în ochi despre colegii lor dragi, de prietenie şi de „solidaritate” mutuală, când vă îmbrăţişează şi vă sărută, fiţi cu băgare de seamă.

Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1885, Nr. 20, autoriz. cenz. 24 mai, cu subtitlul: (Fabulă în proză). Semnată: Fratele fratelui meu. Şpalturile textului revăzut, destinat pesemne Culegerii de opere din 1899-1901 sunt păstrate la Biblioteca de Stat a U.R.S.S. „V. I. Lenin” din Moscova. Publicăm acest text.

Cu ocazia revizuirii povestirii, Cehov a eliminat subtitlul, a lărgit întru câtva textul şi l-a modificat stilistic. În noua formă, motivul prieteniei nesincere e întărit.