Agafia

În timp ce locuiam în judeţul S., aveam de multe ori prilejul să mă abat pe la grădinile de zarzavat din Dubovka, fiind oaspetele grădinarului Savva Stukaci ^cclii sau, cum i se mai zicea, Savka. Grădinile din Dubovka erau locul meu favorit pentru toate felurile de pescuit. Îţi iei cu tine toate uneltele, merinde din belşug şi pleci de acasă fără să ştii ziua şi ceasul când ai să te întorci. La drept vorbind nici nu mă interesa atât pescuitul, cât hoinăreala lipsită de orice grijă, mâncatul la întâmplare, taifasurile cu Savka şi întâlnirile lungi, faţă în faţă, cu nopţile liniştite de vară. Savka era un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de ani, înalt şi frumos, sănătos şi tare ca cremenea. I se dusese vestea de om deştept şi cu scaun la cap, ştia carte, iar votcă nu bea decât rareori. Dar în ce priveşte munca, bărbatul acela tânăr şi voinic nu făcea doi bani. În muşchii lui puternici şi tari ca de frânghie, se oploşise, alături de forţă, şi o lene fără leac. Stătea în izba lui, ca toţi ceilalţi oameni din sat şi avea lotul lui de pământ, dar nu-l ara, nu-l semăna şi nici nu se îndeletnicea cu vreun meşteşug oarecare. Mamă-sa, femeie bătrână, cerşea pe la casele oamenilor, iar el trăia ca păsările cerului: nu ştia niciodată dimineaţa ce-o să mănânce la amiază. Şi nu că i-ar fi lipsit voinţa şi energia, sau că nu i-ar fi fost milă de mamă-sa, dar pur şi simplu n-avea chef să muncească şi nu recunoştea că munca i-ar folosi la ceva… Toată făptura lui răspândea acea nepăsare şi acea patimă înnăscută, de artist, pentru o viaţă de azi pe mâine, la voia întâmplării. Iar când trupul lui tânăr şi sănătos simţea nevoia să-şi pună muşchii în mişcare, flăcăul se apuca, pentru scurtă vreme, de câte o muncă cu totul nefolositoare: ascuţea ţăruşi de care nimeni n-avea nevoie, sau alerga luându-se la întrecere cu fetele. Îi plăcea, mai ales, să stea nemişcat şi adâncit în gânduri. Era în stare să rămână ceasuri întregi fără să se clintească din loc, cu ochii aţintiţi în gol. Se urnea când îi venea gust, şi asta numai dacă i se ivea prilejul să facă vreo mişcare bruscă şi necugetată: să apuce de coadă vreun câine care trecea în goană pe lângă el, să smulgă basmaua de pe capul vreunei fete sau să sară peste vreo groapă largă. Bineînţeles că, datorită acestei economii de mişcări, Savka era sărac lipit pământului şi trăia mai prost decât un holtei bătrân. Cu vremea, datoriile lui către obşte crescuseră, aşa că el, flăcău tânăr şi voinic, fusese pus într-o slujbă de om bătrân: paznic şi sperietoare la grădinile de zarzavat. Cu toate că oamenii îl luau peste picior că-l „îmbătrâniseră” înainte de vreme, lui nu-i păsa. Slujba aceea liniştită, prielnică visărilor leneşe, era cât se poate de potrivită cu firea lui.

Mi s-a întâmplat o dată să mă prindă vremea la Savka, într-o frumoasă seară de mai. Mi-aduc aminte că stăteam culcat pe pătura lui ruptă şi ponosită, lângă intrarea colibei, de unde venea mireasmă puternică şi grea de ierburi uscate. Cu mâinile sub cap, mă uitam drept înaintea mea. La picioarele mele era o furcă de lemn, ceva mai încolo îmi atrăgea privirea o pată neagră: Kutka, căţeluşa lui Savka. Mai departe, cam la vreo doi stânjeni de Kutka, pământul era rupt de malul prăpăstios al râului. Aşa cum stăteam culcat, nu vedeam râul. Nu vedeam decât vârfurile dese ale puieţilor de răchită de pe malul nostru şi marginea zimţuită, roasă parcă, a malului dimpotrivă. Iar în fund, şi mai departe, pe o colină întunecată, se înghesuiau una în alta, ca potârnichile speriate, căsuţele satului în care stătea prietenul meu Savka. Dincolo de colină se topea încet amurgul însângerat. Nu rămăsese din el decât o fâşie îngustă roşcată, care în curând începu să se acopere cu nori mici, aşa cum se acopăr cărbunii cu spuză.

În dreapta grădinilor de zarzavat se auzea foşnind dumbrava întunecată de anini, care tresărea de câte ori se abătea pe neaşteptate vântul peste ea, iar la stânga se întindea câmpia nesfârşită. Acolo unde ochiul nu mai putea să desluşească, în umbră, câmpia de cer, se zărea clipind o luminiţă. Ceva mai la o parte stătea Savka. Cu picioarele strânse sub el turceşte, cu capul aplecat într-o parte, se uita pe gânduri la Kutka. Cârligele noastre cu nadă fuseseră de mult aşezate în apă, aşa că n-aveam altceva de făcut decât să ne lăsăm în voia odihnei atât de dragă lui Savka, cel care se odihnea mereu, cu toate că nu se ostenea niciodată. La asfinţit, roşeaţa mai stăruia încă pe cer, dar noaptea de vară începuse să învăluie firea în dezmierdările ei dulci şi adormitoare.

Încetul cu încetul totul se cufundă în cel dintâi somn adânc. Doar în dumbravă, câte o pasăre de noapte scotea prelung şi alene strigăte aproape articulate, parcă întreba: „Nu l-ai văzut pe Ni-ki-ta?” Şi numaidecât îşi răspundea singur: „L-am văzut! L-am văzut! L-am văzut!”

— Oare de ce nu cântă privighetorile în seara asta? l-am întrebat pe Savka.

Flăcăul îşi întoarse domol spre mine faţa cu trăsături mari, dar naive, expresive şi blânde, ca de femeie. Se uită cu ochii lui buni şi îngânduraţi spre dumbravă şi spre răchitiş, apoi îşi scoase încet fluierul din buzunar, îl duse la gură şi începu să facă întocmai ca privighetoarea. Şi îndată se porni, de pe malul celălalt, răspunsul zvâcnit al cârsteiului.

— Ia te uită ce mai privighetoare!… râse Savka. Diorg-diorg! Diorg-diorg! Parcă smuceşte de undiţă… I s-o fi părând, te pomeneşti, că ăsta-i cântec!

— Ba mie îmi place pasărea asta, am zis. Ştii? Când pleacă toamna spre ţările calde, cârsteiul nu zboară ca celelalte păsări, ci aleargă pe pământ. Nu zboară decât peste râuri şi mări, încolo tot drumul îl face pe jos.

— Ia te uită, diavolul!… mormăi Savka, uitându-se cu respect spre locul de unde venea strigătul cârsteiului.

Ştiindu-l mare iubitor de poveşti, i-am spus tot ce ştiam, din cărţile vânătoreşti, despre cârstei. De la cârstei, am alunecat pe nesimţite la migraţiunea păsărilor. Savka mă asculta cu luare aminte, fără să clipească măcar şi zâmbea tot timpul, fericit.

— Oare care ţară le-o fi mai dragă? mă întrebă el. A noastră sau cele de dincolo?

— Nu mai încape vorbă că a noastră. Aici văd lumina zilei, aici îşi scot puii, aşa că asta e ţara lor. Nu se duc dincolo decât ca să nu îngheţe…

— Ia te uită ce minunăţie! zise Savka, întinzându-se. Orice ai vorbi, îţi merge la inimă. Pasărea asta, omul… sau pietricica ceea de pildă, fiecare îşi are rostul ei… Ei, boierule, dacă ştiam că ai de gând să vii, apoi nu-i mai spuneam muierii să vină… Că s-a ţinut una de mine, mai zilele trecute, să vină în seara asta aici…

— Lasă, nu-i nimic, n-o să te încurc! l-am liniştit. Pot să mă culc şi în dumbravă…

— Ei, asta-i! Ce, o lua dracu’ dacă venea mâine?… Şi măcar de s-ar aşeza colea, să asculte ce vorbim – dar aşa, parcă văd că începe a se miorlăi! De faţă cu ea nu-i chip să vorbeşti mai acătării…

— Pe Daria o aştepţi? l-am întrebat după o tăcere.

— Nu… Azi e alta la rând… Agafia Strelciha…

Savka îmi răspunsese cu glasul lui obişnuit, nepăsător şi puţin înăbuşit, ca şi cum ar fi fost vorba de tutun sau de mâncare. Dar eu am tresărit. Pe Agafia Strelciha o cunoşteam… Era o femeie foarte tânără, de vreo nouăsprezece sau douăzeci de ani, care se măritase anul trecut cu un acar, un flăcău tânăr şi deştept. Stătea în sat şi bărbatu-său venea în fiecare seară de pe linie să se culce acasă.

— N-ai s-o sfârşeşti bine, măi băiete, cu toate muierile astea! i-am spus oftând.

— Eh, ce-o fi o fi…

Şi după ce se gândi puţin, adăugă:

— Le tot spun eu muierilor, dar degeaba, că nu mă ascultă… Ce le pasă lor? Nişte proaste!

Tăcu… în vremea asta, întunericul coborî tot mai adânc şi lucrurile începură să-şi piardă conturul. Zarea de cer de peste colină se stinse şi ea, iar stelele sclipeau tot mai vii, tot mai strălucitoare… Ţârâitul monoton şi trist al greierilor, horcăitul cârsteiului şi chemarea prepeliţei nu tulburau liniştea nopţii – dimpotrivă, o făceau şi mai adormitoare. Ai fi zis că nu cântau în taină, ca să ne vrăjească, păsărelele şi gâzele – ci înseşi stelele care se uitau la noi din înaltul cerului…

Savka rupse, cel dintâi, tăcerea… îşi mută încet privirea de la Kutka cea neagră la mine şi zise:

— Boierule, văd că ţi se urăşte. Hai să mâncăm ceva.

Şi fără să mai aştepte răspunsul meu, se târî pe burtă în colibă, cotrobăi pe acolo aşa fel încât tot adăpostul i se cutremură ca o frunză, apoi ieşi de-a-ndăratelea şi aşeză în faţa mea o sticlă cu votcă şi o strachină de lut. În strachină erau ouă răscoapte, plăcinte din făină de secară prăjite în untură, câteva bucăţi de pâine neagră şi nu mai ştiu ce. Am băut votcă dintr-un păhărel şchiop şi am început să mâncăm… Sarea era cenuşie şi maşcată, plăcintele negre şi unsuroase, ouăle răscoapte parcă erau de cauciuc, dar cât de bune ni se păreau toate!

— Ia te uită câte bunătăţi ai, cu toate că eşti singur cuc! m-am mirat, arătându-i strachina. Cine ţi le aduce?

— Apoi, muierile… bombăni Savka.

— Şi de ce, mă rog?

— Aşa… din milă…

Dar nu numai mâncărurile, ci şi îmbrăcămintea lui Savka purta urmele „milei” femeieşti. Aşa, de pildă, am băgat de seamă că în seara aceea purta un brâu îngust de lână, nou-nouţ, iar la gâtul murdar avea legată o panglică de un roşu aprins, de care atârna o cruciuliţă de aramă. Aflasem despre slăbiciunea femeilor pentru Savka şi ştiam cât de puţin îi plăcea să vorbească despre ele, aşa că nu l-am mai întrebat nimic. Şi nici n-am mai avut când să-l întreb. Kutka cea neagră, care se învârtea pe lângă noi aşteptând cu răbdare să-i pice şi ei ceva, ciuli deodată urechile şi mârâi. În depărtare se auzi apa plescăind.

— Trece cineva râul prin vad… zise Savka.

Peste câteva minute, Kutka mârâi din nou şi începu să latre aşa fel, de parcă tuşea.

— Ţîbă! strigă la ea stăpânu-său.

Paşi sfioşi se auziră înăbuşit din umbră, apoi dinspre dumbravă se desluşi umbra unei femei. Cu toate că era întuneric, am recunoscut-o: era Agafia Strelciha. Se apropie de noi nehotărâtă, se opri şi răsuflă adânc. Nu gâfâia atât din pricina mersului, cât, fără îndoială, de frică şi din pricina impresiei neplăcute pe care o încearcă oricine trece noaptea prin vad. Văzând lângă colibă doi bărbaţi în loc de unul, ţipă uşor şi se trase un pas îndărăt…

— Aha… tu erai? zise Savka împingându-şi în gură o plăcintă.

— Eu… eu sunt, îngână femeia, scăpând din mână o legăturică şi trăgând cu coada ochiului la mine. Iakov îţi trimite plecăciuni şi mi-a poruncit să-ţi aduc… asta, nu ştiu ce o fi înăuntru…

— Ei, de ce-mi umbli cu minciuni! Auzi? Iakov!… râse Savka. Nu mai minţi degeaba, că boierul ştie ce cauţi aici! Stai jos şi fii oaspetele nostru!

Agafia se uită chiorâş la mine, apoi se aşeză, nehotărâtă.

— Gândeam că nu mai vii în seara asta… urmă Savka, după o tăcere mai lungă. Ei, ce stai? Mănâncă! Sau poate vrei un păhăruţ de votcă?

— Ce-ţi trece prin minte! îi răspunse Agafia. Mă ştii beţivă?…

— Lasă, bea… să mai prinzi la inimă… Haide!

Şi Savka îi întinse Agafiei păhăruţul cel şchiop. Femeia bău încet, fără să fi luat nimic în gură. Apoi icni adânc.

— Văd că ai adus nu ştiu ce… urmă Savka, dezlegând legăturica şi luându-şi un aer de glumă îngăduitoare. Aşa-i muierea, nu poate veni cu mâna goală… Aha, plăcinte şi cartofi!… Bine-o mai duc dumnealor! oftă el, întorcându-se spre mine. Din tot satul, numai lor le-au mai rămas cartofi din iarnă!

Prin întuneric nu desluşeam faţa Agafiei, dar după mişcarea umerilor şi a capului, bănuiam că nu-şi mai lua ochii de la Savka. Atunci, ca să nu fiu de prisos, m-am hotărât să mă plimb şi m-am ridicat. Însă chiar atunci, în dumbravă, o privighetoare aruncă fără veste două note joase, de contralto. Peste câteva clipe dădu drumul unui tril subţire şi picurat şi, după ce-şi încercă aşa glasul, se porni să cânte. Savka sări în picioare, trăgând cu urechea.

— Asta-i cea de aseară! zise el. Ei, ia stai tu!…

Şi, luând-o repede din loc, se îndreptă spre dumbravă fără să facă cel mai mic zgomot.

— Ce-ţi trebuie ţie, privighetoare? i-am strigat din urmă. Dă-o încolo!

Savka îmi făcu un semn cu mâna – că, adică, să tac – şi se mistui în întuneric. Când avea gust, Savka putea să fie şi vânător, şi pescar neîntrecut. Însă chiar şi atunci îşi risipea darurile pe mărunţişuri, aşa cum făcea şi cu puterea lui. În ce priveşte îndeletnicirile obişnuite, era leneş şi toată patima lui vânătorească şi-o cheltuia în giumbuşlucuri fără niciun rost. De pildă, nu prindea privighetorile decât cu mâna, împuşca ştiucile cu alice de potârnichi şi stătea ceasuri întregi pe malul râului, încercând să prindă câte-un peştişor de nimic cu câte-un cogeamite cârligul.

Rămânând singură cu mine, Agafia tuşi, apoi îşi trecu de câteva ori mâna peste frunte… Votca îşi făcea efectul: femeia începuse să se ameţească.

— Cum o mai duci, Agaşa? am întrebat-o într-un târziu, când tăcerea dintre noi ajunsese apăsătoare.

— Mulţumesc lui Dumnezeu… Dar te rog, boierule, să nu spui nimănui nimic… adăugă deodată în şoaptă.

— Fii pe pace, am liniştit-o. Oricum, ai multă îndrăzneală, Agaşa… Ce faci dacă află Iakov?

— Nu mai află el…

— Bine, dar dacă află?

— Nu află… că ajung acasă înaintea lui. Acuma-i pe linie şi nu se întoarce decât după ce trece trenul poştal. Iar de aici se aude când vine trenul…

Agafia îşi mai trecu o dată mâna peste frunte, apoi se uită înspre partea unde dispăruse Savka. Privighetoarea cânta mereu. O pasăre de noapte lunecă în zbor chiar pe deasupra noastră, dar simţindu-ne tresări şi, foşnind din aripi, se îndreptă spre malul celălalt.

Curând privighetoarea amuţi, dar Savka tot nu se arăta. Agafia se ridică de jos, făcu neliniştită câţiva paşi, apoi se aşeză din nou.

— De ce-o fi întârziind atâta? nu se mai putu ea stăpâni. Doar trenul n-o să treacă mâine! Acuşi trebuie să plec…

— Savka! am început să strig. Ei, Savka!

Nu-mi răspunse nici măcar ecoul. Agafia se suci pe loc cu neastâmpăr, apoi se ridică din nou.

— Trebuie să plec! zise ea, tulburată. Acuşi vine trenul! Eu ştiu când sosesc toate trenurile!

Biata femeie avea dreptate. Nu trecu nici un sfert de oră şi se auzi, departe, un uruit de tren.

Agafia se uită lung spre dumbravă, frângându-şi mâinile de nerăbdare.

— Oare pe unde o fi? urmă ea, râzând nesăbuit. Unde naiba s-o fi dus?… Eu plec, boierule, să mor dacă nu plec!

În vremea asta, uruitul se făcea tot mai desluşit. Acum se putea deosebi ţăcănitul roţilor de gâfâitul greoi al locomotivei. Deodată se auzi un fluierat şi trenul trecu, zăngănind adânc, peste pod… încă o clipă şi totul se linişti.

— Să-l mai aştept oleacă… oftă Agafia aşezându-se jos, hotărâtă. Hai să-l mai aştept!

În sfârşit, Savka se desprinse din întuneric. Păşea cu picioarele goale pe pământul jilav al grădinii, fără să facă zgomot şi mormăia încet nu ştiu ce…

— Să vedeţi ce noroc pe ea. Să te cruceşti, nu alta! râse el, vesel. Mă apropii, cum vă spun, de tufă, şi tocmai întindeam mâna, când, deodată – tace! Măi, drăcia dracului! Aştept, aştept să înceapă a cânta… dar degeaba! Până la urmă, m-am lăsat păgubaş…

Savka se trânti cu stângăcie la pământ şi, ca să nu-şi piardă echilibrul, se prinse cu mâinile de mijlocul Agafiei.

— De ce-mi stai îmbufnată, de parcă nu te-a făcut mă-ta? o întrebă el.

Cu toate că avea suflet neprefăcut şi inimă bună, Savka dispreţuia femeile. Nu le lua în seamă, le privea de sus, ba chiar se înjosea până într-atât, încât să-şi bată joc de slăbiciunea lor pentru propria lui persoană. Ştie Dumnezeu dacă nu cumva tocmai această atitudine plină de dispreţ şi de nepăsare nu era una din pricinile acelei atracţii puternice şi irezistibile pe care o avea asupra dulcineelor din sat. Era înalt şi frumos, iar ochii îi străluceau de o bunătate liniştită, chiar şi atunci când se uita la femeile pe care le dispreţuia atât. Şi totuşi această atracţie nu se putea explica numai prin înfăţişarea lui. Pe lângă frumuseţea plină de farmec, pe lângă felul lui ciudat de a se purta cu ele, trebuie să presupunem că pe femei le mai înduioşa şi starea lui de plâns, deoarece toată lumea îl socotea un nedreptăţit, un nenorocit dat afară din casa lui şi aruncat acolo, la grădinile de zarzavat.

— Ia spune-i boierului ce cauţi tu aici? urmă Savka, ţinând-o înainte pe Agafia de după mijloc. Haide, spune-i, că doar eşti femeie măritată… Ho-ho! Ce zici, Agaşa, poate mai bem câte un păhăruţ de votcă?…

M-am ridicat şi am luat-o printre straturi, de-a lungul grădinii. Straturile negre, ca morminte mari şi turtite, răspândeau miros de pământ proaspăt săpat şi umezeală dulce de plante peste care începe să cadă roua… La stânga se mai vedea încă luminiţa cea roşie. Clipea cu prietenie şi parcă zâmbea.

Se auzi un râs fericit. Râdea Agafia…

„Dar trenul? mi-am adus aminte. Trenul a trecut de mult…”

După ce am mai întârziat o vreme, m-am întors la colibă. Savka stătea turceşte, încremenit parcă şi îngâna încet, abia auzit, un cântecel din monosilabe, cam aşa ceva: „Hei tu, ei tu… eu şi tu…” Ameţită de votcă, de mângâierile pline de dispreţ ale lui Savka şi de zăduful nopţii, Agafia stătea culcată lângă el şi, tremurând, îşi sprijinea obrazul de genunchii lui. Era atât de pierdută în dragostea ei, încât nici nu văzu că mă întorsesem.

— Dar trenul a trecut de mult, Agaşa! i-am spus.

— Da, ar cam fi timpul să pleci, îmi urmă gândul Savka, scuturând din cap. Ce te-ai tolănit aici, neruşinato!

Agafia tresări, îşi ridică obrazul de pe genunchii lui, se uită o clipă la mine, apoi se ghemui iarăşi lângă el.

— Aşa-i, de mult ar fi trebuit să pleci, am mai spus o dată.

Agafia se mişcă din loc şi se ridică într-un genunchi… Se vedea bine că suferă… O jumătate de minut întreaga ei făptură arătă atât cât am putut să-mi dau seama pe întuneric, luptă şi îndoială. Păru că-şi vine în fire, îşi încordă trupul să se ridice în picioare – dar în aceeaşi clipă o putere neînduplecată şi biruitoare o împinse îndărăt. Şi iarăşi se ghemui lângă Savka.

— Eh, dă-l încolo de tren! făcu ea cu un râs sălbatic, din piept. Şi în râsul acela era şi durere, şi slăbiciune, şi o hotărâre nesăbuită.

Am plecat încet spre dumbravă şi de acolo am coborât la râu, unde erau uneltele noastre de pescuit. Apa dormea. De pe tulpina înaltă, o floare catifelată mă atinse uşor pe obraz, ca un copil care vrea să-ţi dea a înţelege că nu doarme. Neavând ce face, am căutat pe dibuite o undiţă şi am tras-o. Cârligul ieşi lesne şi rămase spânzurat în aer: nu se prinsese nimic… Malul celălalt şi satul nu se vedeau. Într-o izbă clipi o luminiţă, dar se stinse îndată. Am pipăit malul, am găsit scobitura pe care mi-o ochisem încă de cu ziuă şi m-am aşezat ca într-un fotoliu. Am stat acolo mult timp… Vedeam stelele cum începeau să se înceţoşeze şi să-şi piardă strălucirea şi simţeam cum trecea pe deasupra pământului o adiere răcoroasă, ca un suspin uşor, mângâind frunzişul sălciilor care se trezeau din somn…

— A-ga-fia!… se auzi dinspre sat un glas înăbuşit. Agafia!

Striga bărbatul Agafiei, care se întorsese şi-şi căuta speriat nevasta prin sat. În acelaşi timp, dinspre grădini se auzea un râs nestăpânit: femeia îşi pierduse capul, se îmbătase şi încerca să-şi răscumpere, cu câteva ceasuri de fericire, chinurile lungi care o aşteptau a doua zi.

Am adormit…

Când m-am trezit, Savka era lângă mine şi mă scutura încet de umăr. Peste râu, peste dumbravă, peste cele două maluri verzi ca spălate, peste copaci şi câmpie, se revărsa lumina strălucitoare a dimineţii. Razele soarelui abia răsărit străbăteau printre trunchiurile subţiri ale copacilor şi mă băteau în spate.

— Aşa prinzi dumneata peşte? râdea Savka. Hai, trezeşte-te!

M-am ridicat, m-am întins fericit şi am început să trag în piept, cu lăcomie, aerul umed şi plin de miresme.

— A plecat Agaşa? l-am întrebat.

— Uite-o, îmi arătă Savka spre vad.

M-am uitat într-acolo şi am văzut-o. Cu fusta uşor ridicată, cu părul zburlit şi cu basmaua căzută pe ceafă, Agafia trecea râul. Abia îşi mişca picioarele…

— Ştie ea, pisica, a cui carne a mâncat-o! mormăi Savka uitându-se după ea cu ochii pe jumătate închişi. Se duce cu codiţa între picioare… Stricătoare mai sunt şi muierile astea! Stricătoare ca pisicile şi fricoase ca iepurii… N-a vrut să plece proasta aseară, când i-am spus! Acuma, are s-o păţească şi ea, şi pe urmă am să mănânc şi eu bătaie la voloste… din pricina muierilor.

Agafia ieşise la mal şi o luase peste câmp, spre sat. La început mergea cu destul curaj, dar curând tulburarea şi frica o biruiră: se întoarse speriată, se opri şi răsuflă adânc.

— Iacă, vezi că se teme? zâmbi cu tristeţe Savka, uitându-se la dâra de un verde aprins care rămânea, pe iarba plină de rouă, în urma Agafiei. N-are niciun chef să se ducă! Bărbatu-său stă şi o aşteaptă de-un ceas… L-ai văzut?

Savka spusese vorbele din urmă cu zâmbetul pe buze, însă mie îmi îngheţă inima. În drum, lângă izba din marginea satului, stătea Iakov şi se uita ţintă la femeia care se întorcea la el. Nu se clintea, părea încremenit ca un stâlp. La ce se gândea? Cu ce vorbe se pregătea s-o întâmpine? Agafia mai rămase un timp în loc, mai întoarse o dată capul, ca şi cum ar fi cerut ajutor de la noi, apoi plecă mai departe. Niciodată n-am văzut un mers ca acela, nici la oamenii beţi, nici la cei cu mintea trează. Privirile bărbatului păreau că o săgetează; când mergea în linie frântă, când se răsucea pe loc îndoindu-şi genunchii şi desfăcându-şi braţele, când se trăgea îndărăt. După ce făcu aşa vreo sută de paşi, se mai întoarse o dată, apoi se lăsă la pământ.

— Măcar dacă te-ai ascunde după vreo tufă… i-am spus lui Savka. Dacă te vede bărbatul?…

— Bănuieşte el şi fără asta de unde vine Agaşka… Doar e ştiut că muierile nu vin noaptea la grădină după varză!

M-am uitat la Savka. Era palid şi obrazul i se strâmbă de milă şi de scârbă, ca la unii oameni când văd pe cineva chinuind vreun animal.

— Pisica râde şi şoricelul plânge… oftă el.

Deodată Agafia sări în picioare, îşi dădu capul pe spate şi, cu mers îndrăzneţ, se îndreptă spre bărbatul ei. Îşi adunase pesemne toate puterile şi-şi luase inima în dinţi…

Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3607, 15 martie, la rubrica „Pomelnicul de sâmbătă”. Semnată: An. Cehov. Povestirea a fost prescurtată pentru culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, 1887; apoi, cu mici schimbări de vocabular, a intrat în ediţiile următoare ale aceleaşi culegeri. A fost inclusă în Culegerea de opere din 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.

La revizuirea povestirii, în 1887, a fost scos pasajul de mai jos, care urma după fraza: „Ai fi zis că nu cântau în taină, ca să ne vrăjească, păsărelele şi gâzele – ci înseşi stelele care se uitau la noi din înaltul cerului…” „Tristeţea căuta să se strecoare în sufletul meu… încet, ca o apă călătoare şi somnoroasă, treceau prin faţa mea imaginile trecutului şi mi se părea că încep să înţeleg încremenirea tânărului Savka… Într-adevăr, la ce-ţi foloseşte să te agiţi, să doreşti, să cercetezi?

„N-ar fi mai bine să încremeneşti o dată pentru totdeauna în mireasma nopţii, sub privirea stelelor nenumărate care clipesc sfios, să fii şi tu o părticică din liniştea universală, solemnă şi măreaţă, şi să respiri, să respiri fără sfârşit? Oare rostul şi bucuria vieţii nu stau în contopirea cu această frumuseţe veşnică, atât de grăitoare şi totuşi neînţeleasă?

„Şi nu ştiu de ce mi-am adus aminte de acăriţa, Agafia, aşa cum o văzusem când se cununase cu acarul ei: cu faţa palidă, neîmplinită încă şi nedumerită ca de copil. Stătea alături de bărbatul său şi avea aerul că nu înţelege ce se petrece cu ea şi de ce o aşezaseră lângă el. Dar când trăgea cu coada ochiului la mustăţile lui roşcate, nedumerirea de pe faţă i se schimba într-o expresie de linişte şi de dulci presimţiri. Pe când acum, ce putere fără astâmpăr mâna fluturaşul acesta spre flacără?… O, duhuri ale nopţii, salvaţi-o!”

Salutând apariţia tânărului talent, D. Grigorovici remarca măiestria povestirilor „Agafia” şi „Vidma”. „Dumneata, sunt sigur de asta – scria el la 25 martie 1886 – eşti chemat să scrii opere remarcabile cu adevărat artistice.” În altă scrisoare, scrisă în 1888, Grigorovici sublinia din nou că «numai un adevărat artist ar fi putut scrie „Visuri” şi „Agafia”: cele trei figuri din prima şi cele două din cealaltă sunt abia schiţate şi totuşi nu li se mai poate adăuga nimic ca să le faci şi mai vii, ca să conturezi şi mai bine caracterul şi fizionomia fiecăruia. În niciun cuvânt, în nicio mişcare nu se simte fantezia: totul e veridic, totul e conform cu realitatea. Acelaşi lucru şi în descrierea tablourilor şi imaginilor din natură: sunt abia conturate şi totuşi parcă le vezi înaintea ochilor. O asemenea măiestrie în redarea impresiilor nu se întâlneşte decât la Turgheniev şi la Tolstoi (în „Anna Karenina” sunt astfel de descrieri).»