O mică glumă

Amiază senină de iarnă… E ger de crapă pietrele şi Nadenka, fata care mă ţine de braţ, are promoroacă argintie pe cârlionţii de la tâmple şi pe pufuşorul de deasupra buzei de sus. Stăm pe un deal înalt. De la picioarele noastre şi până jos, în vale, coboară un povârniş iute, în care razele soarelui se răsfrâng ca într-o oglindă. Lângă noi e o săniuţă căptuşită cu postav roşu aprins.

— Hai să ne dăm cu săniuţa, Nadejda Petrovna! o rog eu. Măcar o dată… Te asigur că ajungem jos vii şi nevătămaţi!

Dar Nadenkăi i-e frică. Tot spaţiul acela, de la şoşonii ei mici şi până la poalele dealului de gheaţă, i se pare o prăpastie înspăimântătoare şi fără fund. Îi stă inima în loc şi i se taie răsuflarea numai cât se uită în jos, numai cât o îndemn să se urce în săniuţă! Dar încă dacă s-ar hotărî totuşi să se arunce în prăpastie! Ar muri sau şi-ar ieşi din minţi…

— Te rog! stărui eu. De ce să-ţi fie frică? Nu înţelegi că asta înseamnă laşitate?

În cele din urmă, Nadenka se învoieşte, însă văd după chipul ei că o face cu preţul vieţii. O aşez în săniuţă – e palidă şi tremură toată – o cuprind cu braţul şi ne dăm drumul în gol…

Săniuţa zboară ca vântul. Văzduhul spintecat ne biciuieşte şi ne pişcă obrazul, dureros şi cu duşmănie, urlă, ne şuieră în urechi şi încearcă să ne smulgă capul de pe umeri. Din pricina presiunii aerului nu mai putem răsufla. Ai zice că însuşi diavolul ne-a prins în ghearele lui şi, mugind sălbatic, ne târăşte de-a dreptul în iad. Lucrurile din jurul nostru se amestecă laolaltă într-o singură fâşie lungă, care aleargă nebuneşte îndărăt… Am impresia că, din clipă în clipă, o să pierim.

— Nadia, te iubesc! îngân atunci, în şoaptă.

Dar săniuţa îşi domoleşte zborul, urletul vântului şi vâjâitul tălpicilor nu ne mai sperie, răsuflăm tot mai în voie şi, în sfârşit, ajungem în vale. Nadenka pare între viaţă şi moarte. E palidă, abia respiră… O ajut să se ridice.

— Nu mă mai dau a doua oară pentru nimic în lume! zice ea, uitându-se la mine cu ochi mari şi plini de spaimă. Pentru nimic în lume! Era cât pe ce să mor…

După câteva clipe însă îşi vine în fire şi se uită la mine întrebător: oare eu îi spusesem cele trei cuvinte sau numai i se păruse, în urletul vântului?… Eu stau liniştit lângă ea, fumez şi-mi cercetez cu atenţie o mănuşă.

Nadia mă ia de braţ şi ne plimbăm mult timp pe la poalele dealului. Se vede bine că o zgândăreşte nedumerirea: mă rog, i-au fost sau nu i-au fost spuse cele trei cuvinte? I-au fost, sau nu? E o chestiune de amor-propriu, de onoare, de viaţă, de fericire – o chestiune cât se poate de importantă, cea mai importantă dintre toate! Nerăbdătoare şi tristă, Nadenka îmi aruncă din când în când câte o căutătură iscoditoare, îmi răspunde distrată la întrebări şi aşteaptă să încep eu vorba. Doamne, ce joc, ce joc de expresii pe faţa ei drăgălaşă! Văd că se luptă cu ea însăşi, că simte nevoia să spună, să întrebe ceva, dar nu-şi găseşte cuvintele, se sfieşte, i-e frică, nu-i îngăduie bucuria…

— Ştii ceva? zice, fără să mă privească.

— Ce? o întreb.

— Ce-ar fi să ne mai dăm o dată?…

Ne urcăm pe scară, la deal. Şi iarăşi o aşez pe Nadenka în săniuţă – e palidă şi tremură toată – şi iarăşi zburăm în prăpastia înfiorătoare, şi iarăşi vântul începe să urle şi tălpicile să vâjâie. Iar când săniuţa atinge cea mai mare viteză, îi şoptesc iarăşi:

— Te iubesc, Nadenka!

După ce săniuţa se opreşte, Nadenka învăluie cu ochii dealul pe care l-am coborât în clipa aceea, apoi se uită lung la mine, ascultă cu luare aminte glasul meu nepăsător – şi toată făptura ei, până şi manşonul, şi gluga, arată cea mai desăvârşită nedumerire. Iar pe faţă i se citeşte limpede:

— Ce înseamnă asta? Cine a spus vorbele acelea? El le-a spus, sau poate că numai mi s-a părut?…

Nesiguranţa o tulbură, o face să-şi iasă din minţi. Biata fată nu-mi mai răspunde la întrebări, se încruntă, e gata să plângă… O întreb:

— Ce-ar fi să ne întoarcem acasă?

— Dar mie… mie îmi place să mă dau cu săniuţa! zice ea, roşindu-se. Ce-ar fi să ne mai dăm o dată?…

Da, i-o fi plăcând… însă când se aşază în săniuţă, e palidă, tremură şi abia suflă de frică, întocmai ca înainte.

Pornim a treia oară la vale. O văd cum mă priveşte în faţă, cum îmi urmăreşte mişcarea buzelor. Îmi duc batista la gură, tuşesc – şi, când ajungem la mijlocul coborâşului, izbutesc să îngân:

— Te iubesc, Nadia!

Şi Nadenka rămâne tot nedumerită. Tace şi se gândeşte nu ştiu la ce… O petrec până acasă. Pe drum caută să meargă cât mai încet, îşi răreşte paşii şi aşteaptă: oare n-o să repet, cumva, aceleaşi cuvinte? O văd cum se chinuieşte şi cum se luptă cu ea însăşi ca să nu-mi spună:

— Nu se poate să le fi spus vântul! Şi nici nu vreau să le fi spus el…

A doua zi dimineaţă primesc un bileţel: „Dacă te duci astăzi la săniuş, treci să mă iei şi pe mine. N.” Şi de atunci ne ducem în fiecare zi la săniuş, şi de câte ori coborâm la vale îi spun, încet, aceleaşi cuvinte:

— Te iubesc, Nadia!

Curând Nadenka se obişnuieşte cu vorbele acestea, aşa cum te obişnuieşti cu vinul sau cu morfina: nu mai poţi trăi fără ele. E drept că zborul în adânc o înspăimântă ca şi înainte, însă acum frica şi primejdia dau un farmec deosebit vorbelor de dragoste care, ca şi până atunci, rămân pentru ea o taină nedezlegată care-i chinuieşte sufletul. Iar bănuiţii suntem tot noi: vântul şi cu mine… Care din doi îi face declaraţia, ea nu ştie, dar s-ar părea că acum îi e totuna. Ce importanţă are paharul din care bei? Totul e să te îmbeţi…

Într-o zi, în jurul amiezii, m-am dus singur la săniuş. Amestecat în mulţime, am văzut-o pe Nadenka apropiindu-se de deal şi căutându-mă cu ochii… Apoi, sfioasă, a pornit în sus, pe scară… I-e frică să se coboare singură cu săniuţa – Doamne, cât i-e de frică! S-a făcut albă ca zăpada la obraz, tremură de parcă s-ar duce la moarte – şi totuşi păşeşte înainte, păşeşte voiniceşte, fără să se uite îndărăt. Pesemne că, până la urmă, s-a hotărât să vadă dacă nu cumva o să audă vorbele dulci şi neasemuite şi atunci când nu voi fi lângă ea. O văd cum se aşază în săniuţă, palidă şi cu gura uşor căscată de spaimă, cum închide ochii şi, luându-şi rămas-bun pentru vecie de la toate, porneşte, la vale… Vjjj… fac tălpicile. Nu pot să ştiu dacă Nadenka aude sau nu vorbele mult aşteptate…

O văd doar cum se ridică din săniuţă sfârşită, istovită. De altfel, i se vede pe faţă că nu ştie nici ea dacă le-a auzit sau nu. Spaima care a cuprins-o în timpul zborului ameţitor i-a luat până şi putinţa de a auzi, de a desluşi, de a înţelege…

Dar iată că a venit primăvara, a venit luna martie… Soarele e din ce în ce mai blând. Dealul nostru de gheaţă se înnegreşte, îşi pierde luciul, şi, până la urmă, se topeşte. Nu ne mai ducem la săniuş. Biata Nadenka nu mai are unde să audă vorbe de dragoste. De altfel nici nu mai are cine să i le spună deoarece vântul nu mai bate, iar eu mă pregătesc să plec la Petersburg pentru mai multă vreme, poate pentru totdeauna.

Într-o seară, cu vreo două zile înaintea plecării, stau în grădiniţă. Iar grădiniţa noastră e despărţită de curtea Nadenkăi printr-un gard înalt, cu cuie… E încă destul de frig, zăpada stăruie încă pe sub grămezile de gunoaie, copacii nu s-au trezit încă la viaţă şi totuşi miroase a primăvară iar stăncuţele se pregătesc de culcare, cu mare larmă. Mă apropii de gard şi mă uit mult timp printre scânduri. O văd pe Nadenka ieşind în balcon şi aruncând spre cer o privire plină de jale şi de dor… Vântul de primăvară o bate drept în obrazul palid şi trist… îi aduce aminte de vântul care urla la coborâş, pe vremea când auzea cele trei cuvinte. Faţa i se face tot mai tristă şi o lacrimă i se rostogoleşte pe obraz… Biata fată întinde braţele, ca şi cum ar implora vântul să-i mai aducă o dată, pe aripile lui, vorbele mult aşteptate. Atunci, odată cu bătaia vântului, îi şoptesc:

— Te iubesc, Nadia!

Doamne, ce văd? Nadenka scapă un strigăt, zâmbeşte cu toată faţa şi, veselă şi fericită, mai frumoasă ca oricând, întinde braţele în întâmpinarea vântului…

Iar eu mă duc în casă să-mi fac bagajele…

Toate acestea s-au petrecut demult. Acum, Nadenka e măritată. A luat, sau a trebuit să ia de bărbat – asta n-are nicio importanţă – pe secretarul epitropiei nobililor şi are trei copii. Însă tot n-a uitat cum ne duceam pe vremuri amândoi la săniuş şi cum vântul îi aducea în zbor cele trei cuvinte: „Te iubesc, Nadenka”… Pentru ea, aceasta e amintirea cea mai fericită, cea mai caldă şi mai fermecătoare din toată viaţa ei…

Şi acum, când şi eu am mai îmbătrânit, nu pot să-mi dau seama de ce i-am spus vorbele acele, de ce am glumit…

Publicată pentru prima oară în revista „Sverciok” ’). 1886, nr. 10, 12 martie. Semnată: Omul fără splină. În vederea includerii în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II, povestirea a fost temeinic revizuită. Publicăm textul din 1900.

La revizie, textul din revistă a fost mult scurtat, o serie de aliniate au fost redactate din nou, iar sfârşitul schimbat cu totul.

Dăm mai jos sfârşitul, aşa cum a apărut în revistă:

«Vântul de primăvară o bate drept în obrazul palid şi trist… Îi aminteşte de vântul care-i aduce urlând, acolo, pe dealul de gheată, desluşit cele trei cuvinte, şi faţa i se face tristă, tristă, de parcă i-ar cere vântului să-i aducă iarăşi cuvintele cele dulci… Mă strecor ca un hoţ spre tufişuri, mă ascund după ele şi, când simt că o boare de vânt trece pe deasupra mea, abătându-se spre Nadenka, spun mai mult în şoaptă:

«— Nadia, te iubesc!

«Doamne, ce se petrece cu Nadenka? Scoate un strigăt, zâmbeşte cu toată faţa şi întinde braţele în întâmpinarea vântului… Atât îmi trebuie… Ies de după tufişuri şi, fără să-i dau timp să-şi lase braţele în jos şi să-şi deschidă gura de uimire, alerg spre ea şi…

«Dar aici, „daţi-mi voie să mă însor.”»